Ioan Mihai Cochinescu

Blog mutat pe mihai.cochinescu.com

2008-08-16T09:01:00.006+03:00

Nu s-au pierdut nici mesaje și nici comentarii așa că vă sugerez să apăsați pe adresa de mai jos pentru a fi redirecționați către noul blog! :)

Verişori, verişoare, unchi şi mătuşi

2008-08-15T09:58:00.012+03:00

Trăieşte el omul liniştit, pe la cinci ani, savurându-şi fiecare clipă de tihnă, dimineaţă de dimineaţă. E vară, stai pe pragul din faţa uşii, e cerul senin şi nici un pic de zarvă, motanul cel negru doarme liniştit la umbra teiului, câinele Azor al lui Roji neni moţăie sub nucul de lângă Sucioaia, nevasta croitorului mititel. Gănioaia aruncă o găleată cu apă la canal. Fetiţele ei mă privesc cu nasul turtit de geamul ferestrei lor de la bucătărie. Blumm baci iese de la toaletă şi o încuie cu ditai cheia. Ştefi neni îşi ia caprele şi pleacă pe strada Drăgăşani să le pască. Ioji, fratele ei, a plecat la armată. Hermann baci cu şorţul lui mare de piele o ajută pe Ştefi să mâne caprele şi îi deschide poarta, că doar de-aia e portar. Hermann neni stă la poartă de cu noaptea în cap şi plânge de dorul fiului ei. Domnu Codreanu iese din beciul casei bogate unde locuieşte el cu familia sa, lângă familia Blidaru, naşii mei, şi pleacă la frizerie pentru că e frizer. Frida şi Ella îşi scot străbunica la soare într-un balansoar din răchită împletită. Toni nebunul, fratele lor, pleacă să cumpere lapte într-o cantă, de la lăptăria aflată la două case mai încolo. Şi dintr-o dată apar în viaţa ta nişte persoane cu totul şi cu totul noi, care se uită la tine cu ochii mari, legănându-se când pe un picior, când pe celălalt, cărora trebuie să le dai din eugenia ta, pe care o savurai până atunci de unul singur şi din care apucaseşi să muşti de două ori. Se numesc verişori şi sunt din Ardeal: Laura, mai mică şi firavă, cu ochii verzi şi părul foarte lung şi Nicu, de vârsta ta, blond cu ochii albaştri pe care va trebui să-l strigi Nicu-mic, pentru a-l deosebi de Nicu-mare, fratele tău din clasa a opta. Ei se adaugă celorlalţi copii care se numesc verişori deja: Şandor, Ghiţă, Nelu Pop, Costi, Nuţi, Mărioara. Un pic mai târziu apar alţii: un alt Costi şi Puiu şi un alt Nelu foarte mic. La depărtare de puţine veri, afli despre alţi trei: Nelu şi Victoriţa din Piteşti şi Polina din Sineşti. Şi ei se numesc tot verişori. Persoanelor mari care sunt părinţii lor, trebuie să le porţi mult mai mult respect decât lui Laux baci de la etaj sau lui Decsi neni de lângă Gănioaia, nu mai zic de Ross neni de la intrarea în curte, sau de domnul şi doamna Mihailovici care locuiesc în casa bogaţilor. Trebuia să-i respecţi chiar mai mult decât pe familia Goldgraber şi Schnabell de la etaj cărora le spuneai "săr'mâna". Se numeau unchi şi mătuşi: Jeni, Gusti, Victoriţa, unchiul Florian, tanti Marişka, Alexandru, Droloşoaia, Todor, Victoria. Lor trebuia să le spui "ceau" în loc de "săr'mâna", ca să nu se supere pe tine. Mai erau unchiul Etor şi tanti Mia din Piteşti, Gâga şi nenea Matei din Sineşti. Mulţi verişori, verişoare, unchi şi mătuşi afli că ai la Moigrad, în Ardeal. Îţi devin, cu încetul, cei mai buni prieteni şi parteneri de joacă. Îţi împarţi bucuros cu ei nu numai eugenia, dar şi orice felie de pâine unsă cu untură sau cu marmeladă. Te îmbăiezi vara cu ei în aceeaşi vană mare, în curte, cu apa încălzită de la soare. Te scalzi cu ei în gârlă sau vă îngropaţi în grâul din carul cu boi care se duce noaptea la moara din Potcoava, după treieratul cu batoza neamţului, şi aruncaţi râzând boabele în sus să vă cadă în cap, ca o ploaie de nisip. După vreo zece-cincisprezece ani, vă vedeţi din ce în ce mai rar. După alţi treizeci realizezi că nu i-ai mai întâlnit demult sau chiar deloc. Şi dintr-o dată ţi se face tare dor de ei.

Rialiti şou

2008-08-14T10:05:00.015+03:00

Acest text este un pamflet.

Din clipa în care azi noapte s-a auzit la telefon vocea unui jurnalist râzând în hohote nestăvilite, cu lacrimi, sincer, la celebra televiziune numită răutăcios de unii zero teve într-o emisiune dedicată femeii nefericite care a dispărut de acasă mai demult şi nu se mai ştie nimic desprea ea, mi-am dat seama că realizatorul ei e cu adevărat genial. Multă lume ori e scandalizată ori nu înţelege de-a dreptul ce-o fi găsit juriul la filmul lui Mungiu cu avortul, de i-au dat Marele premiu la Cannes. Dar eu vă zic cu maximă seriozitate: tot ceea ce se întâmplă în acel "rialiti şou" noapte de noapte (că n-ai cum să-l grafiezi corect în engleză, nici dacă ai sta în cap, deoarece pur şi simplu n-ai mai avea cap dacă ai grafia corect în orice limbă a pământului un fenomen într-atât de redundant!) întrece orice imaginaţie. Numai episodul de ieri, rezumat într-un banal scenariu şi filmat cu un buget de cel mult o mie de euro, ar fi de departe cel mai tare film al tuturor timpurilor, ar lua toate premiile tuturor festivalurilor de film din lume, desigur şi Oscarurile la toate categoriile. Pentru interpretare, roluri principale: tânăra cu păru' lung şi negru care ştie despre dispărută totul dar nu vrea să zică nici după 90 de zile şi nopţi şi bărbatul din popor care a câştigat la loto dar n-a avut noroc. Pentru roluri secundare: bona dansatoare pe masă şi soţul ei revoltat că bona a căzut pe spate în direct. Pentru o voce din off: psihologul politicos, jignit şi deprimat care şi-a chemat în ajutor copilul care să confirme telefonic naţiunii că nu are bile în pantaloni sau în altă parte. Pentru muzică: manelele aferente. Pentru montaj: casetele video doveditoare, zdrobitoare de minciuni ascunse abil şi date în vileag. Pentru scenografie, decoruri, lumini şi umbre: poza ecranului cu toate burtierele şi etichetele colorate de la galben şi verde, până la roşu intens şi albastru. Pentru regie: omuleţului taciturn şi cumsecade care îşi bate joc de toţi invitaţii râzându-şi de ei în barbă, pentru că, evident, aceştia o merită. Mungiu ar avea de ce să fie invidios pe o astfel de performanţă. Nu glumesc deloc. Emisiunea de la un cap la altul nu e numai un kitsch de referinţă, pentru că acest lucru e prea evident. E o radiografie grotescă a societăţii româneşti, o vitrină a tot ceea ce ne compune de la revoluţie încoace, de la politică, la babele nebune care vor să intre în direct să-şi spună of-ul; de la dorinţa de ieşire din anonimat, la analizele jurnalistice cu creta pe tablă; de la faţa locului, noaptea, săpând cu excavatorul sau răsturnând cu buldozerul după dovezi incriminatorii, la feţele unor invitaţi care se devorează şi se împacă din zece în zece secunde, adică tot cam atât cât durează şi pauzele de publicitate realizate şi ele teribil de trist, într-un amalgam care pare a compune un caleidoscop zăpăcitor de bâlci din anii '60. Nu glumesc, repet: bravo! Bravo pe bune! Îi strâng mâna realizatorului de rating maxim, cu onestitate: jos pălăria! Aşa ţărişoară, aşa rialiti şou!

P.S. Nu simţiţi nevoia să vă limpeziţi, după toată bălăceala "mioritică" de mai sus? Cu precizarea că AICI se încheie zona de pamflet, hai să ascultăm un cântec foarte curat şi simplu despre iubire (din fericire, mai există încă aşa ceva).

Măr Verde - "Nu vreau"

___________________________________________________________

Ars longa in corpore sano

2008-08-13T08:52:00.023+03:00

În foto (1,2,3): Imagini din timpul unui "performance" realizat de Liceul de Artă din Ploieşti (muzică, dans şi pictură pe panouri mari de pânză realizată în centrul oraşului de trecătorii ocazionali, în special copii), cu prilejul jubileului semicentenar din luna mai 2008

___________________________________________________________

Primul aforism al lui Hippocrate suna astfel: "Ho bios brakhus he de tekhne makra", care s-a tradus mai apoi în limba latină: "Ars longa, vita brevis" (viaţa e scurtă dar arta e nepieritoare). Iar omul perfect, zicea Juvenal în "Satirele sale" (X, 356), nu cerea cerurilor decât sănătatea perfectă sufletească, spirituală, mentală, care să-i determine sănătatea fizic-armonioasă a trupului său. În timp, sensul maximei "Mens sana in corpore sano" (mintea sanatoasa generează un corp sănătos) s-a inversat, încât astăzi se spune că numai un corp sănătos are şi o minte sănătoasă. Iar corpul sănătos se menţine prin exerciţii fizice. Mai pe româneşte: faci sport, eşti mai deştept. Oare? Dacă priveşti filele carnetului de elev, începând încă din clasa întâi există trei materii devenite "cenuşăresele" şcolii: muzica, desenul şi sportul. Se alocă un spaţiu generos acestor discipline în programele şcolare obligatorii. Desenam cam de două, trei ori pe săptămână când eram mici şi ni se dădeau note. Cântam în cor la clasă dar şi la serbările şcolare, învăţam notele muzicale şi chiar solfegiam bătând masura cu braţul în sus şi-n jos şi iarăşi eram notaţi. Jucam fotbal în curtea şcolii dar mai făceam şi exerciţii fizice aliniaţi, ne frângeam mijlocul în dreapta şi stanga, sus-jos, trei-patru, hopa-ţop, şapte-opt. Ni se încheiau medii, care contau la media generală anuală, aşadar contau la obţinerea premiului întâi cu coroniţă sau a premiului doi, trei, menţiune sau nimic. Am ajuns să stăpânim arta desenului în toţi acei ani? Ştim să cântăm, sau tot mai suntem afoni (în cazul în care eram de la-nceput)? Suntem mai inteligenţi, datorită sportului ("Mens sana in corpore sano")? Sau am pierdut vremea degeaba, în tot acel timp?

_______________________________

Foto 4: Oră de sport la o şcoală din România

După ce se culcă jucăriile

2008-08-12T12:43:00.014+03:00

La mulţi ani, Cătălina!

_________________

Oricât de multe jucării mai scumpe sau mai ieftine i-ai cumpăra unui copil, vei constata că, la scurtă vreme după ce i le-ai oferit în dar, plictisindu-se, le abandonează sau, în cel mai fericit caz, le trimite "la culcare", să facă nani după amiaza în locul lui. Ce alternative are copilul să se distreze toată ziulica, odată ce jucăriile respective nu mai prezintă interes pentru el? În primul rând, inventivitatea. De cele mai multe ori, copiii se joacă în nisip sau cu pământ, frământându-l cu mâinile ore în şir. Sau deturnează funcţionalitatea firească a obiectelor electro-casnice, le transformă în obiecte de joacă, le însufleţesc, vorbesc cu ele (Lumi i-a făcut odată "baie" radioului portativ "Toshiba" primit în dar de la Mimi care lucra pe-atunci la "Shop"-ul din Reşiţa; Sebi vedea în chitara mea un fel de camion sau maşină de curse, numai bună de târât pe jos, pe covor; Cris avea un cult al obiectelor mici din bucătărie pe care le însufleţea, vorbea cu ele foarte serios). Eu unul confecţionam un fel de cutiuţă muzicală când eram mic, dintr-o cutie cu chibrituri, întinzând un fir subţire de cauciuc peste două beţe care erau lipite de cutie la extremităţile faţetei acesteia. Suna frumos, ca o mandolină. Copiii din curte ne acompaniam cu astfel de instrumente, cântând cu vocea de exemplu "Boţi-boţi-tarca" (am transliterat romaneste, pentru că habar nu am cum se scrie corect şi nici ce înseamnă textul repectiv în limba maghiară) dar şi multe alte cântece cunoscute. Era o mică orchestră de "mandoline", care cânta îngrozitor de fals dar cu multă pasiune. După aceea ne tăvăleam pur şi simplu prin iarbă, în părculeţul din faţa şcolii. Nu ne tăvăleam câteva clipe. Ne tăvăleam ore în şir, râzând în hohote, aş zice acum, degeaba. Dar atunci existau motive clare pentru toată veselia aceea generală. Le mai ţinem minte?

Restaurantul ca teatru

2008-08-11T22:11:00.011+03:00

Primul birt în care am intrat vreodată se numea "Ciocârlia", era lângă Gara Mică, de unde începea liniştita şi frumoasa Alee CFR, care ducea spre clubul şi stadionul ICOT, spre impresionantele uzine mecanice şi spre Pădurea Verde (am asociat din cauza asta întotdeauna cuvântului "alee" senzaţiei de tihnă, linişte, odihnă). Nu cred că aveam mai mult de 4 ani iar tatăl meu vreo 37. În timpul zilei, birtul avea o clientelă pestriţă, oamenii veneau grăbiţi la ieşirea din schimb, între două trenuri cum se spune, îşi luau în ţoiuri câte un deţ de tescovină sau şliboviţă şi plecau. Dar la grădina de vară, seara, bărbaţii îşi aduceau soţiile şi copiii, mâncau şniţele cu cartofi piure şi salată de sfeclă roşie şi dansau tango pe un ring perfect rotund în acordurile discrete ale unei orchestre de cafe concert cu acordeon Hohner, două viori, pian, contrabas şi baterie cu periuţe hârşâite apatic pe pielea de viţel a tobei mici şi a fuss-cinelului. La birt, duminica pe la prânz, când ne întorceam de la Ocico-piaţ (talciocul oraşului), prezenţa mea era garanţia că tatăl meu nu se va îmbăta şi va ajunge acasă pe picioarele lui, binedispus, în vervă şi generos (ne dădea fiecăruia câte-un leu, doi, să ne cumpărăm o savarină sau o ciocolată Carpaţi). Seara la grădină, eram sprijinul îndemnurilor disperate ale mamei de a pleca acasă, pentru că se făcea de miezul nopţii iar violonistul care era stangaci şi cânta în simetrie perfectă cu partenerul său, interpreta duios, zâmbind cu dinţi de aur, în aşteptarea celor zece lei pe care tata îi lipea de frunte după fiecare Zaraza interpretată cu voce de gramofon. Mi-am dat seama după mulţi ani că restaurantul, cafeneaua, barul, cârciuma, ar putea fi asemănate cu un fel de teatru, cu scenă (ringul), cu interpreţi (solişti, orchestră) şi public (consumatorii), după cum remarca extrem de subtil şi cu mult talent gurmandologul parizian Pierre Rival, autor al unui celebru roman numit "Alimentation generale". Adevăratul teatru însă nu era acesta, ci tot ce se întâmpla acolo, absolut spontan. Fiecare client, şef de restaurant, bucătar, şef de sală, barman, ospătar, piccolo sau femeie de servici care moţăia la toalete împărţind parcimonios hârtia igienică îşi avea rolul său, iar replicile (irepetabile) nu puteau fi decât geniale, era mai mult decât commedia dell'arte sau performance, pentru că acestui spectacol fascinant nu-i era necesar un autor, un libretist, cu atât mai puţin un regizor. Într-un restaurant se consumă drame, cupluri tragice se despart, se ceartă, plâng, altele dimpotrivă abia sunt la prima cină romantică, există singuraticii care consumă absint sau se îmbată şi nu se mai lasă duşi după ora închiderii, vin aici deprimaţii dar şi voioşii, săracii şi bogaţii, exaltaţii şi blazaţii, cei săraci cu duhul dar şi geniile, proştii dar şi deştepţii. "Odată ce-ai intrat într-o cârciumă nu mai eşti intelectual (medic, arhitect, artist, inginer, profesor universitar) nici muncitor, şomer sau tâlhar, eşti un beţiv ordinar şi nimic mai mult.", mi-a spus cândva un prieten artist grafician (evident la o bere). Încerc o trecere în revistă a câtorva dintre cele mai importante restaurante în care am văzut şi am aplaudat cu adânc respect spectacolul vieţii: Carul cu bere din Bucureşti, Capşa, Berlin, Gambrinus, Athenee Palace, Lido, Ambasador, dar şi "Fomistul" din Piaţa Palatului sau celebra bodegă a artiştilor din zona Ştirbei Vodă, "Nectarul" (ce mari actori am văzut acolo împreună cu Romeo Vanica, bun prieten, am putut vorbi cu ei ca de la "beţiv" la "beţiv" – insist cu aceste ghilimele, pentru că niciunul nu ajungea în starea de jalnică beţie, ci doar de bună dispoziţie, precum Ştefan Ciubotăraşu, Draga Olteanu, Ilarion Ciobanu, Gheorghe Dinică şi mulţi mulţi alţii). În Timişoara erau vestitele Cina, Lido, Carul cu bere din piaţa Traian, Szary Neny, o serie de birturi spre Turbină, în piaţa de fân (unde se dădea şi mâncare la sufertaş), la Pădurea Verde sau Ştrandul Mare. La Ploieşti, Pelicanul, Pomul Verde, Continental, Berbecul, Piccadilly, Grădiniţa sau Terasa Trandafirul. La Veneţia, cafeneaua Florian. Deşi îmi place peste măsură afirmaţia lui Dinică despre România: "Ţară mică, mese puţine", aş zice că nu neapărat mesele ar fi problema ca să te poţi bucura de spectacolul vieţii oferit de marile scene de teatru ale restaurantelor. Totul e să ştii cum să priveşti acest spectacol: cu lăcomie sau cu generozitate, cu trufie sau cu modestie, cu încrâncenare sau cu seninătate, cu dispreţ sau cu admiraţie.

Strada Kogălniceanu 9

2008-08-10T23:16:00.027+03:00

Căutând imagini pentru o temă extrem de interesantă (pe care însă nu o mai abordez azi, tocmai pentru că între timp am găsit alte fotografii, legate de strada copilăriei noastre de la Timişoara), mi-am dat seama că tot universul cărţii "Visul de iarnă al Isabellei" (pe care am publicat-o acum 12 ani la RAO) se întindea pe un areal de numai patru hectare, adică atât cât a mai rămas azi din moşia de la Sineşti a străbunicului Dumitru Gavrilă din Cochineşti , care la inceput de veac douăzeci avea cam 20 de hectare. În acest "pătrat" cu latura de 200 de metri din cartierul numit Fabrik în harta imperială a oraşului se aflau şi canalul Bega şi piaţa de fân şi fabrica de ciorapi "Ocsko Tereza" şi parcul labirint cu o vegetaţie luxuriantă purtând acelaşi nume şi căminul de copii şi chiar depoul de tramvaie al ICOT sau ITAS, desigur se afla şi Şcoala Medie 5 de pe strada Simion Bărnuţiu, hanul pentru carele cu boi, vestitele Şase-Case şi strada

Telegrafului. Printr-un hazard de neînţeles, am găsit (via Google search) un fotograf pasionat de arhitectură veche, numit Attila Szekely, care a pozat recent strada Kogălniceanu din cartierul Fabrik de la un cap la altul şi, ca îndemnat de un fel de mână îngerească, s-a oprit cu cele mai multe detalii (fiindu-i necesare probabil alcătuirii unor releveuri) tocmai asupra casei noastre părinteşti, de la numărul 9 al acestei străzi. Cum rareori pot să spun că am întâlnit o asemenea coincidenţă, postez în continuare aceste fotografii, cu o gratitudine fără margini faţă de acest domn, pe care n-am avut ocazia să îl cunosc personal. E pentru prima oară când îmi dau seama că pasiunea mea pentru baroc nu e întâmplătoare, de vreme ce, copil fiind, stăteam ore în şir şi priveam acele decoraţiuni florale, îngeraşii, portretele zeităţilor antice şi întreaga stucatură a faţadei sau picturile murale şterse de timp. Ce înseamnă recuperarea locaţiilor copilăriei? De ce ne bucurăm de orice frântură a imaginilor care păreau uitate? Cum arătau casele de demult? Dar oamenii, vecinii, prietenii, rudele? Ce făceau ei toată ziua? Noi înşine, cum eram? Avem imagini "vii" păstrate în memorie? S-au estompat? S-au deformat? S-au şters? De ce mai avem nevoie de ele? Dar, chiar mai avem nevoie de ele?

________________________________

Strada Kogălniceanu numărul 7

Strada Kogălniceanu numărul 9

Detalii ale clădirii din strada Kogălniceanu 9

Fabrica de ciorapi "Ocsko Tereza"

Strada Telegrafului

Turnul de apă (foto sus)

Farmacia Kovacs din Piaţa Traian (foto jos)

Între Chaplin şi Tarkowski

2008-08-09T22:45:00.009+03:00

Chaplin e genial în filmele sale mute. De câte ori am fost întrebat ce regizor de film m-a marcat cel mai mult, răspunsul meu a fost invariabil: Charlie Chaplin (în realitate, un regizor la fel de important a fost Andrei Tarkowski; şi unul şi celălalt mi-au influenţat scrisul "cinematografic", în egală măsură).Ce actori prefer? Stan şi Bran. Ce filme îmi plac? Desenele animate. Desigur, au devenit un soi de şablon aceste răspunsuri ale mele într-atât de simpliste. Dacă aş răspunde foarte serios la ambele întrebări, aş publica o listă lungă, impresionantă. Nu o fac acum, pentru că acest foarte mic text de astăzi e o provocare pentru voi, cei care îl citiţi chiar acum. Vă rog, prin urmare să-mi spuneţi: mai e de actualitate umorul lui Chaplin? Se mai uită cineva la Stan şi Bran? Dar la desene animate? Tarkowski reprezintă apogeul a ceea ce se poate spune artistic prin imagini de film? Şi, în sfârşit, care sunt preferinţele voastre în materie de film? Voi posta altădată, special, un text dedicat lui Tarkowski. Astăzi nu inserez secvenţe din filmele sale, tocmai pentru a vă lăsa să vă bucuraţi exclusiv de umorul anilor '30. Între primele două secvenţe de film pe care vi le propun, o să intercalez o reclamă (ca să fim în ton cu practica televiziunilor de azi).Nu una obişnuită, ci una care chiar se dădea la cinematograf, în 1978, înainte de începerea jurnalului săptămânal de actualităţi "Al.Sahia", a documentarului sau a desenului animat care precedau filmul.

Vă place opera?

2008-08-08T23:14:00.013+03:00

Acum vreo cinci ani, însoţit de Pana Marc, soţia preotului Octavian, am văzut pentru prima oară într-o bibliotecă din Düsseldorf un CD cu Cecilia Bartoli, cântând Vivaldi.Abia apăruse, nu aveau nici ei decât un singur exemplar, bibliotecara îl ţinea în mână de parcă ar fi fost de aur. Am ascultat la căşti cu sufletul la gură câteva arii din operele vivaldiene, total necunoscute în România (eram pe-atunci în plină fază de redactare a tezei mele de doctorat, tocmai cu subiectul Vivaldi).Nu exagerez dacă afirm că nu mă impresionase absolut niciodată într-atât de mult o voce muzicală feminină (ceva între contraalto şi mezzosoprană). Era o adevărată virtuoasă, un timbru plin, o sonoritate amplă, avea tehnica "instrumentală" a vocii uluitoare (de altminteri specifică barocului veneţian), părea că nu face nici un fel de efort să-şi atingă extremele ambitusului ei vocal, sărind (ţopăind, aproape că aş zice) intervalele peste octave scrise în treizecidoimi cu un tempo ameţitor.Piesele lirice, duioase, în schimb, le cânta parcă tânguindu-se, oftând sau şoptind. Am primit acest CD (scump şi la propriu şi la figurat) cadou de la familia Marc. O să ziceţi că plâng prea uşor, ei, bine, mi-au dat lacrimile primind acest dar. Am mai spus şi în altă parte, nu mă sfiesc să afirm că uneori muzica de operă mă poate scoate din minţi, de plictiseală. M-am întrebat desigur, cum e posibil ca eu, având o educaţie muzicală adecvată, să păţesc una ca asta.Răspunsul era simplu: din cauza interpretărilor lamentabile, artificiale sau chiar groteşti. Soprane sărite demult de prima tinereţe, care continuă să creadă că pot interpreta roluri de primadone, în note înalte şi lungi de final al frazelor muzicale zbierate cu insistenţa şi afonia deplină a păunilor, baritoni astmatici, fără suflu, tenori care zumzăie în acute ca muştele izbite bezmetic de zidul nevăzut al plasei de ţânţari. Când însă muzica de operă este cântată la nivelul Ceciliei Bartoli, n-ai cum să rămâi decât mut de uimire. Dacă n-aţi mai ascultat până acum arii din opere scrise şi puse în scenă de Antonio Vivaldi, vă fac la rândul meu un cadou pentru o seară liniştită de week-end. Ascultaţi şi vă minunaţi.

Videoclip 1: Vivaldi Agitata da due venti by Cecilia Bartoli
Videoclip 2: Vivaldi "Gelosia" by Cecilia Bartoli
Videoclip 3: Cecilia Bartoli: Anch'il mar par che sommerga (Vivaldi)
Videoclip 4: Vivaldi Armatae face et anguibus by Cecilia Bartoli
(sursa: YouTube)

Arta fotografică în România

2008-08-08T19:58:00.018+03:00

Notă: Acest articol din ziua de MARŢI, AUGUST 05, 2008 a fost reeditat, din cauza problemelor tehnice care au apărut la postarea comentariilor

__________________________________________________________

Foto 1, autor: arh. Andrei Pandele - Tabăra AAF de la Calica, 1986
Foto 2 - Expoziţia mea de artă fotografică - Forme fotospaţiale şi fotoplane,
AAF Bucureşti 1983 - (bicicleta e condusă de artistul fotograf Dinu Lazăr)
Foto 3 şi 4 : Instalaţia mea "Zbor" (formă fotospaţială), 2007

___________________________________________________
M-am gândit bine dacă e oportună sau nu abordarea subiectului AAF, fiind considerat de unii cam delicat. Mi-am zis că da, trebuie să scriu neapărat şi cât mai repede, cine ştie, va avea şi ecou.Trăim într-o perioadă în care suntem sufocaţi de tabloide. Ziarele par a trăi numai şi numai din pozele de scandal sau pozele fără perdea vânate de paparazzi. Mai există totuşi fotografie artistică? Daca nu, întrebarea următoare este: de ce? Daca da, unde poate fi văzută, în patria noastră? Un răspuns ar fi: în cele câteva reviste (magazin) de fotografie care se vând pe la chioşcuri. Alt răspuns: pe holurile fostelor case de cultură ale sindicatelor. Altul: în cele câteva expoziţii organizate prin provincie ca urmare a unor palide concursuri, în maniera anilor '80. Cu riscul să fiu socotit un nostalgic, îmi exprim opinia că dispariţia după revoluţie a AAF (Asociaţia Artiştilor Fotografi din România) care îşi avea sediul central în Bucureşti (evident cu tot cu filialele ei regionale de pe vremuri) este o pierdere prostească. Am auzit că s-ar fi reorganizat un fel de AAF la... Oradea. E bine şi atât decât nimic. Câţiva dintre importanţii artişti fotografi "optezecişti" ca să zic aşa, chiar dacă nu au directă legătură cu mişcarea literară optzecistă, contestă vehement fosta asociaţie şi o cataloghează drept securistă, comunistă etc. Ca unul care cred că odată ce lucrurile sunt verificabile prin cercetarea dosarelor de securitate, e nedrept să intre în aceeaşi depreciere întreaga grupare de artişti fotografi autentici şi nepătaţi moral-politic sau social. E foarte posibil ca eu să fi fost unul dintre puţinii naivi ai epocii, care chiar credeam că instituţia celebră de pe strada Brezoianu era un nucleu real al artei fotografice româneşti, de faimă internaţională (AAF fiind afiliată la FIAP, recunoscută de UNESCO). Am mai amintit în alt text câteva nume de mari artişti fotografi români, membri ai AAF şi o fac din nou cu bucurie: David Friedmann, Klara Spitzer, Hedy Loffler, Dinu Lazăr, Andrei Pandele, Dan Dinescu, Eugen Iarovici, Gheorghe Epuran, Sylviu Comănescu, Constantin Săvulescu, Viorel Simionescu, Nic şi Ana Hanu şi mulţi alţii. Asistăm zilele astea cu stupoare la scoaterea în stradă a artiştilor plastici, din sediul lor. La fel s-a întâmplat nu demult cu actorii. Chiar celebra (şi unica de altfel) editură a Uniunii Scriitorilor din România, "Cartea Românească", a avut aceeaşi soartă cu ani în urmă. E de necrezut cum o artă atât de prezentă în marile săli ale celor mai importante muzee din lume – fotografia – este oficial nulă în România (ţara lui Brâncuşi, el însuşi mare artist fotograf, prezent permanent cu lucrări de artă fotografică la Centrul Pompidou din Paris, ţara celebrului artist parizian Brassaï, fotograful şi prietenul lui Picasso). Şi oricât ar fi de necrezut, zic iarăşi, în ţara noastră nu numai că nu există un muzeu naţional al fotografiei, dar nici măcar vreo secţie de profil, în cadrul marilor muzee. Deşi în ultimii doi-trei ani, interesul pentru artă fotografică din partea tinerilor a crescut aproape exponenţial, nimeni, dar absolut nimeni nu le acordă atenţia cuvenită. Dacă se întâmplă să fii pasionat de fotografie sau chiar să îţi faci din aceasta un crez artistic, n-ai decât să te descurci de unul singur, cu mijloace materiale proprii, încercând să îţi organizezi o expoziţie personală sau să fii promovat cu lucrările tale peste hotare. Într-un fel sau altul, e de aşteptat ca la Bucureşti să se reînfiinţeze o uniune de creaţie în domeniul artei fotografice, cu sprijinul guvernului României. Dar pentru aceasta, sper ca măcar în ultimul ceas, artiştii fotografi de certă valoare din România să lase deoparte micile răfuieli cu trecutul, să ia taurul de coarne şi să propună undeva, la Ministerul Culturii sau în orice altă parte, oficial, reînfiinţarea AAF.

___________________________________________________

Fotografii din expoziţia mea "Paris - manechine şi vitrine", Ploieşti 2007

Jocuri cu cărţi

2008-08-07T23:54:00.009+03:00

Foto: Jocul de cărţi "Şaizecişişase"

Ai zice că nu e nici o diferenţă între sintagma "jocuri de cărţi" şi "jocuri de noroc". Chiar aşa o fi? Un poker se poate juca de cei înrăiţi o noapte întreagă, fumând ţigară de la ţigară şi nu numai că se poate ajunge la situaţii disperate (am auzit prin ziare de cazuri de sinucidere după pierderea casei, a terenurilor sau chiar a iubitei, brrr...), dar a doua seară se ia totul de la capăt, cu şi mai multă patimă, cu şi mai multă îndârjire. Ce beţe de chibrituri sau monede de 10 bani, cum se juca odată, de amorul artei?! Teancuri de bancnote, sume mari, dolari sau euro!... Sau fascinaţia cazinoului! Ohooo!... Ei, bine, nu despre poker, ruletă sau ceva asemănător vreau să vorbim, ci despre jocurile de cărţi de "curte", de "iarbă", de "asfalt", de "grădină", de "plajă", de tabără studenţească, de "masa elevului de servici", de "trenul de navetişti", de "revelion", sau de "munte", de "cabană". Să ne înţelegem din start, micul meu text nu este un fel de pledoarie pentru jocurile de cărţi (cu-atât mai puţin, pentru jocurile de noroc). E o încercare de a înţelege mecanismul distracţiei în grup, alta decât home-cinema-ul, jocurile pe computer sau internetul. Unul dintre aceste jocuri de cărţi, în Ardeal, se numea "Şaizecişişase" (cu cărţi specific-ungureşti). Cuvântul-rege era Tromful (adică "atu-ul"). Culorile erau de "dubă", de "ghindă", de "verde" şi de "roşu". Cuvintele jinduite erau acele strigări-formulă de "douăzeci" (damă-popă de aceeaşi culoare) şi de "patruzeci" (damă-popă, din culoarea tromfului). Ooo! Ooo!... O strigare de patruzeci, avea capacitatea de a aduna masele de oameni! Curtea se umplea de locatarii sosiţi de-a valma din subsol, de la parter şi de la etaj, îndemnurile şi vociferările chibiţilor erau în limbile maghiară, germană, idiş, română sau germană. Toate însemnau acelaşi cuvânt:"Cine?" Cine fusese norocosul? Toate acele "şamli" (mici scăunele - cuvântul e de origine germană, de la "schammell", scaun) pe care stăteau participanţii la joc se răsturnau telekinetic parcă, de admiraţie, şi ţopăiau ca nişte fiinţe vii, animate de forţa ascunsă a energiilor solare acumulate în timpul zilei, când stăteau cuminţi, aliniate pe lângă zidul familiei Nagy. Unii dintre jucători aruncau de pământ cărţile cu obidă, a abandon, smulgându-şi părul din cap (absolut toţi bărbaţii din curte aveau, de aceea, chelie). Alţii mai realişti le ridicau, le "citeau", le puneau la loc pe pământ şi ştiau ce strategie urmau să o adopte. Fără legătură cu aceste tipuri de jocuri de cărţi, există scamatoriile făcute cu ajutorul lor. Unul dintre prietenii mei, Andu, e as în materie. Am stat la zece centimetri de mâinile lui, fără să clipesc, urmărindu-i mişcările rapide. Nu mi-au lăcrimat ochii din cauză că n-am clipit, am plâns pur şi simplu (de ciudă evident) că nu mi-am dat seama de "şmecherie". Păi, şi cum era să-mi dau seama de trucuri, când, desigur, ele erau adevărate magii? Hm?

Povestiri din labirint

2008-08-06T22:43:00.010+03:00

Foto1: Luca in carusel - Muzeul Satului din
Bucureşti (foto cu telefonul mobil)
Foto 2 şi 3 :Caluţi din carusel
Foto 4: Ana, Tea, Cris şi eu la Zoo Bucov

În Parcul Pionierilor din Timişoara erau două labirinturi: unul foarte simplu, la loc deschis, lângă leagăne, fabricat din mici garduleţe metalice şi altul complicat, sofisticat, elaborat, aproape ocult, din arbuşti înalţi, ca cel din filmul "Stan şi Bran, studenţi la Oxford". Deşi labirintul din gărduleţe putea fi uşor de sărit de pe un culoar pe celălat, noi, copiii respectam regula jocului. Alergam bezmetici ore în şir să ne prindem unii pe alţii, de-a lungul firului dezlegător al enigmaticului joc. În cel făcut din arbuşti, nu am avut curajul să intru niciodată. De ce? Simplu, tocmai din cauza filmului cu Stan şi Bran, în care apăreau tot felul de mâini şi de fantome din desişuri. Un alt labirint era cel de la bâlci, de la Luna Park, făcut din sticle şi oglinzi. Era şi cel mai înspăimântător, puteai intra în panică, nu mai ştiai să ieşi de-acolo, pe bune. Dar odată ieşit, te puteai bucura în voie admirându-te în oglinzile anamorfotice, care ba te lăţeau, ba te subţiau, leşinai de râs văzându-ţi prietenii în halul acela de schimbaţi, cu ochii ieşiţi din cap şi capetele ţuguiate. Te dădeai apoi în ringespiel, repede, din ce în ce mai repede (vreau să spun că unii părinţi păreau ori inconştienţi, ori erau sadici, pentru că ei înşişi dădeau acea accelerare, plini de voioşie şi de încântare) pană ameţeai şi cădeai în iarbă, vomitând în pragul leşinului. Dar o luai de la capăt imediat, cu ţipete de veselie, şi iar ameţeai, iar te învârteai bezmetic pe alei ca titirezul după aia, şi dacă aveai noroc, nu te izbeai de vreun stâlp al sondei de foraj pentru apa termală recent descoperită în mijlocul parcului. Te loveai şi tu de ce apucai, de câte un bătrânel care rămânea paralizat, hipnotizat de viteza cu care te apropiai de el învârtindu-te, sau de vreo gravidă în puţine luni, săptămâni, ore sau minute, după caz (a fost o vreme în care în Timişoara vedeam femei gravide cu o frecvenţă a succesiunii imaginii într-atât de mare, încât pur şi simplu aveai senzaţia că sunt fie multiplicate printr-un ordin mişelesc sau obscur, fie aceeaşi persoană era trimisă de nesfârşite ori pe alei numai şi numai ca tu, copil nevinovat, să te împiedici de ea, ameţit de forţa centrifugă a ringespilului şi să-i ceri de fiecare dată iertare, fâstâcit şi ros de mustrări de conştiinţă) . Roata uriaşă din Piaţa Unirii îţi dădea sentimentul că o să cazi fără să cazi de la maxima înălţime, cu un gol imens în stomac, şi fără să mai vezi măreţia oraşului de sus, de la nivelul turlelor bisericii sârbe. Caruselul cu căluţi era cel mai paşnic, mai ales că desenele de pe stâlpi şi arcade înfăţişau adevărate poveşti cu tot felul de personaje bizare, compuse naiv şi multă persuasiune, în mii de detalii. Lanţurile din piaţa de fân erau însă cele mai de temut, deşi bucuria celor care stăteau în scaune era nemărginită, ţipau cu toţii de fericire, mai ales fetele prinse din urmă prin balans de băieţi, prin tehnici de mare măiestrie acrobatică. Mai erau şi bărcile uriaşe de opt metri în care puteai să pendulezi până te dădeai peste cap. Mai era şi menajeria animalelor sălbatice de tot felul, cu care eu mă împrietenisem, lupul de pildă se juca prin gratiile cuştii cu mine ca un căţelandru de curte, iar ursul stătea să îl scarpin pe cap şi pe spate, ba chiar să îl plimb prin curte cu lanţul. Întreaga şi complicata listă a jivinelor era prezentată de un pitic îmbrăcat într-un frac foarte elegant şi tenişi albi făcuţi cu cretă, printr-o porta voce stridentă, care spunea la sfârşit de mai multe ori, ca un patefon al cărui ac a deraiat: "Ceea ce este desenat afară, înăuntru este viu şi natural!"

Copiatul

2008-08-04T23:02:00.007+03:00

Ingeniozitatea elevului sau a studentului în privinţa copiatului nu are margini. Ne amintim cu toţii de copiuţele de pe vremuri scrise mărunt de mână cu stiloul chinezesc şi cerneală Pelikan pe hârtii minuscule, încât pe bună dreptate te întrebai, nu mai bine chiar învăţa respectivul (respectiva) alea câteva ore decât să migălească atât la o caligrafiere chinuitoare? Copiatul din caiet sau din manual, copiatul de la colegul de bancă, schimbatul numărului de rând de bănci, ieşirea la toaletă (chiar şi însoţit), scrisul în palmă sau pe genunchi (în cazul fetelor), scrisul pe bancă sau în batistă, desigur, în era telefonului mobil, copiatul cu ajutorul acestuia. Departe de mine să epuizez subiectul. Vă invit doar să vedeţi un clip care demonstrează că nu tehnica digitală este ceea ce se aşteaptă de la viitor. Filmul este interzis elevilor sub 8 ani şi dar nu şi studenţilor peste 60 de ani. Enjoy!

Plumb printre dinţi

2008-08-03T22:55:00.030+03:00

Cred că din când în când se cuvine să fac precizarea că unele întâmplări evocate de mine aici au trecut printr-un fel de filtru foto de difuzie, astfel încât nu numai imaginile dar şi poveştile sunt uşor distorsionate, înceţoşate sau trecute de pragul realităţii ca proiecţia unui trecut care încă nu s-a petrecut, decât în mintea mea. Această nouă realitate nu are nimic ezoteric, este pur şi simplu o realitate a cuvintelor mele care-mi compun textele.

În foto, eu pe la 12 ani
Gole era un băiat de vreo 10-12 ani, cu o mutriţă mereu veselă, cam dolofănel, blând, fără ascunzişuri şi un prieten devotat. L-am bătut vreme de 5 ani fără odihnă şi fără milă în fiecare zi, cărându-i la pumni cu nemiluita, pe unde apucam, cu îndemnul: "Dă, mă, şi tu! Dă şi tu, laşule, fricosule, violonistule! Hai să te-nvăţ să te baţi!" Iar el, care cred că ar fi putut să mă reducă la tăcere în orice clipă, numai strănutând (într-atât de clară era disproporţia fizică dintre noi – el robust, bine conturat, eu, un slăbănog de mă sufla vântul, dar cu tot felul de figuri de scrimă, lupte şi box învăţate de la Nicu, fratele meu mai mare şi de prin filme), se făcea ghem într-un colţ al sufrageriei sau pe recamier şi mă ruga cu disperare: "Nu mai da, te rog, nu mai da... Eu nu vreau să învăţ să mă bat!..." Dar eu nu şi nu, că trebuie să-l antrenez, pentru că altfel niciodată nu va intra în banda mea, eu supranumindu-mă singur Timur, după celebrul erou al adolescenţilor sovietici. Împreună cu Gole am vândut la piaţă prune furate din pomii livezii învecinate cu infricoşătorul şi labirinticul parc Ocsco, tot cam în aceeaşi perioadă. Strigam, la tarabă, în piaţa de fân, cam ca în filmul "Un surâs în plină vară" cu Sebastian Papaiani (scena cu gogoşile, la târg): "Hai la prune că sunt bune! Hai, la pruna înfuriată! Azi e verde mâine-i coaptă!" Ne făceam bani să mergem la film, sau să mâncăm savarine şi ciocolată "Pitic", în rest mâncam prunele până ne durea burta. Am lucrat ca sezonieri la fabrica de conserve "Fructus", la cules de dude şi la "Vinalcool", pe timpul vacanţelor de vară, abia împlinisem 14 ani şi primisem cadou o bicicletă de la fratele meu deja amintit, Nicu. Vânzând bicicleta, mi-am cumpărat prima chitară. Gole a muncit la Luna Park din piaţa de fân (numită Badea Cârţan), la taraba de tir sportiv şi mesteca plumbul alicelor folosite, ca să mai încarce puştile la "negru", pentru 25 de bani, avea dinţii negri de la plumb, degeaba îi ziceam: "Băăăi, tolomaculeee!... O să te îmbolnăveşti, intoxicat de plumb, ca Tania Revoluţionara, mai bea şi tu câte un pahar cu lapte!" Nu, el îşi mesteca liniştit plumbul, aşa cum auzisem că alţii mestecau tutunul, uitându-se după fata piticei care scria, cosea, mânca şi picta cu picioarele, biata de ea (deoarece nu avea mâini) pentru numai doi lei intrarea la cortul ei. Am continuat să-l bat sistematic şi degeaba pe Gole până prin clasa a douăsprezecea. I-am tras o dată un pumn pe stradă, ca-n filme, de-a căzut lat. S-a ridicat pipăindu-şi barba, fără un cuvânt. Nu mai suportam ideea că sunt mai bine de zece ani de când nu riposta. "Ascultă, băbăciunea dreacu' ce eşti! Tu de ce nu dai niciodată, hăm? Că bat la tine de zece ani ca la fasole şi stai ca prostu'!" S-a uitat lung la mine, a scuipat într-o parte şi a mormăit: "Nu-mi pun io mintea cu tine. Că tu eşti pretenu' meu cel mai bun. De-aia! Cu toate că tu mi-ai furat iubita, ca să ştii şi tu că eu o iubeam sincer pe fata piticei, dar nu m-ai întrebat niciodată şi te-ai dat cu ea în ringespiel toată noaptea şi la bărcile alea mari, că v-am văzut eu. Dai cu pumnu' şi dai cu pumnu'! s-a ambalat el, ca niciodată. Altceva mai ştii să faci?" Am rămas mut, mă simţeam ultimu' om. După câteva clipe de tăcere, l-am întrebat pe neaşteptate, la fel de stupid ca în filmul "Reconstituirea" al lui Lucian Pintilie, pe care de-abia ce-l vazuserăm împreună : "Ia zi, mă, te doare?" S-a şters pe faţă cu dosul mânecii, mi-a aruncat o privire de-o clipă, încordat, încruntat şi-apoi a izbucnit în râs: "Mă doare, mă... Mă doare-n cur!"

Emo

2008-08-02T23:14:00.012+03:00

Câţi dintre noi îşi amintesc că prin anii '80 muzica "emo-kids" era un soi de rock mai soft, mai fluffy (aşa au fost etichetate formaţii celebre ca Paramore, The Used, The Get Up Kids, Taking back Sunday ş.a.), era un fel de manifestare nonconformistă a adolescenţilor în public, pe la concerte, pe la discoteci sau pur şi simplu prin baruri şi pe terase? Severitatea educaţiei comuniste nu putea împiedica acest fenomen de masă, decât cel mult în cadrul şcolilor. Odată ieşiţi în stradă, tinerii erau departe de cei idealizaţi în filme precum "Liceenii" (cărora nu le contestă nimeni romantismul sau candoarea). "Emo-kids" sunt un amestec între "goth kid", "rock kid" si "punk kid", zic specialiştii. Dacă privim azi mai atent acele "emoticons" pe care mulţi dintre noi le folosim pe mess, o să realizăm că şi acestea pot fi incluse în caracteristicile curentului. Psihologii au observat că "emo" nu sunt doar cei care o fac aşa, aiurea în tramvai, ci mai ales cei cu probleme, cu traume din copilărie etc. Desigur, "emo" cel mai des întâlniţi sunt hipersensibili, uşor de manipulat emoţional, timizi, se închid în sine, sunt uşor autişti. Le place muzica mai lentă cu versuri frumoase, plâng la filme pe furiş, îi privesc de la fereastra balconului închis cu termopane fumurii, seara, pe colegii lor care mănâncă seminţe şi beau bere în faţa scării blocului. Ei, dacă sunt băieţi, devin ţinta bătăii sau băşcăliei tuturor, începând cu mama, tata sau sora mai mare şi terminând cu colegii de clasă; se ruşinează să ceară vânzătoarei de la hipermarket un prezervativ; iar dacă îl cumpără, nu-l folosesc, pentru că ei nu au prietene niciodată. Ne tăvălim de râs văzându-i pe YouTube. Dacă sunt fete îşi lăcuiesc unghiile în negru şi ţin foarte mult la înfăţişarea rebelă a feţei, a părului. Sunt "emo-style", "emo make-up", "sau emo-acting", după felul în care se îmbracă, machiază sau reacţionează. Am citit un fragment dintr-o lucrare scrisă la examenul de limba şi literatura româna la bacalaureat în care candidatul afirma că Nichita Stănescu a fost un "emo". Nu e departe ziua în care vom putea auzi şi că Mircea Cărtărescu a fost un "emo". Şi că Patapievici a fost un "emo". O fi bine? O fi rău? Cum ne-cum, "emo" sunt printre noi. Ne interesează?

Somnul REM

2008-08-01T23:27:00.005+03:00

Se mai gândeşte astăzi cineva cu seriozitate la vise? De ce visăm? Mai mult de jumătate din timpul somnului de noapte, omul stă cuminte şi doarme pur şi simplu, aşa, aiurea, precum un blanc de film. Vine însă o vreme când apare somnul REM (Rapid Eye Movement) descoperit de Kleitman şi Aserinsky prin anii '50, când, timp de aproape un sfert din întregul unei nopţi dormite, omul stă cu muşchii total relaxaţi, în schimb îşi mişcă rapid ochii, în 4-5 reprize. Ei, bine, atunci omul visează. Se spune că uneori visele durează doar câteva secunde sau câteva minute, deşi omul declară că s-au petrecut foarte multe şi complicate întâmplări în visul său. Dar ce visează? Ce tip de "realitate" compune REM în mod complet necontrolabil? Nu vorbesc despre visele care sunt legate de întâmplări din ziua precedentă sau din locaţii recognoscibile, cu oameni cunoscuţi, nici despre secvenţe legate de filme sau emisiuni tv vizionate recent. Nici măcar despre influenţa unor discuţii cu cineva, ori despre influenţa lecturii unei cărţi. Nu mă gândesc la dorinţe, premoniţii, coşmare sau fantezii erotice. Vorbesc despre acele tulburătoare vise-"film" cu subiect complex, credibil, "real", care nu au absolut nimic de a face cu ceea ce ai cunoscut vreodată aievea, din ceea ce ai văzut-auzit-mirosit-pipăit-gustat cu adevărat. Când te trezeşti, uiţi aproape instantaneu detaliile, iar în numai câteva ore e posibil să uiţi chiar totul. Aşa se explică faptul că mulţi oameni pretind că ei nu visează niciodată. Există şi vise stupide. Am visat odată că am mâncat o tavă întreagă cu savarine (erau prăjiturile mele preferate), iar de atunci, în mod real, nu mai vreau să le văd în ochi. Există şi vise atât de frumoase încât ne fac să ne gândim că ne-au fost trimise de Înger. Cele mai frumoase vise din câte îmi amintesc, semănau cu nişte romane lungi, bine închegate, pe care aş fi putut să le scriu, dacă le-aş fi ţinut minte. Cel mai tulburător vis a fost unul cu OZN-uri, într-o vreme în care nu apăruseră binecunoscutele filme SF ale anilor '80 – '90, într-atât de explicite şi de spectaculoase. Totuşi, dincolo de teoriile interpretărilor ezoterice sau de psihanaliză, ştie cineva cu-adevărat ce rost au visele? Trebuie să fie ceva foarte important în schema funcţională a creaturii numită om, nu e un reziduu, nu e un accident genetic, nu e o prostioară. Omul visează din programare, visul vine la pachet, ca un soft.

Porumb fiert

2008-07-31T23:17:00.005+03:00

N-am fost la mare încă, anul acesta, dar mă gândesc de pe-acum cu jind la porumbul fiert de acolo. E clar că, atunci când voi ajunge totuşi, măcar pentru vreo două-trei zile, fie ziua pe plajă, fie seara la o plimbare pe faleză, nu voi rata savoarea aceea atât de pur-românească a porumbului fiert, ţinut la cald de patroni în oale mari de inox (cel copt pe jar e la fel de bun), pe alei, la depărtare de vigilenţa poliţiei comunitare, vândut en detail aproape din poalele vânzătoarelor cu ochi rotitori, speriaţi şi ageri. Nici unul dintre noi nu nutrim, teoretic, speranţa că acel porumb vândut de ţigănci pe plajă ar fi fiert în cele mai igienice condiţii. Nici măcar dacă e un porumb standard, ecologic sau netratat chimic, dacă nu cumva e un soi ciudat, vreun hibrid interzis etc. Şi totuşi, cam toată lumea cumpără porumb fiert, indiferent dacă maşina din care coboară amatorul e o Dacia 1980 tunată-desigur din gri-spre-şi-mai-gri cu jenţi de aluminiu, un Logan-roşu-recent cu boxele la maxim, setate pe manele, sau un Audi A8 de culoarea untului, capace de roţi care se învârtesc invers, numere de înmatriculare cu literele şi cifrele dispuse rar, atipic şi geamuri fumurii, numai în ciuda formularului de amendă tip "mi se fâlfîie", format A5, tipărit pe hârtie de ziar pe bani foarte mulţi. Mă gândeam la plajele de la Nisa, de la Cannes sau Lido din Veneţia. Nici urmă de porumb fiert, nu tu muzică puternică seara, desigur diferită de la terasă la terasă, nu tu vânzători de bilete cu porta voce sâsâită-cârâitâ-microfonită pe baterii mici pentru spectacolele de la teatrele de vară, nu tu "colorata, mâine-i gata!" dimpreună cu maimuţica sau cămila. Ei, occidentalii, oare chiar se mai bucură de viaţă? Cum pot ei să calce liniştiţi pe un nisip curat, când cocenii de porumb de pe plajele noastre reprezintă un masaj atât natural şi de binefăcător pentru tălpi? N-au ei parte de micile bucurii ale câte unui chiştoc de ţigară aprins pe care să calce şi să înţeleagă durerea în profunzimea ei metafizică abia după epuizarea unui urlet lung, executat undeva departe în valurile mării, adică acolo unde ar ajunge în fugă, mâncând pământul, să-şi potolească usturimea? Şi totuşi, sincer, e ceva mai bun la marea noastră autohtonă decât porumbul fiert, hamsiile prăjite şi berea rece la halbă?

Cinematograful

2008-07-30T23:51:00.006+03:00

Sala de cinematograf a IET (ICOT) din Timişoara (devenită mai târziu "Clubul 1 Mai"), în care am văzut cam toate filmele copilăriei mele, se afla pe binecunoscuta Alee CFR şi era asemănătoare cu cele mai multe dintre sălile cluburilor muncitoreşti din anii '50. Fusese construită de legionari şi confiscată de comunişti, chiar la începutul acelui "obsedant" deceniu proletcultist. Nu pricep în ruptul capului cum reuşeam, copii fiind, să înţelegem ceva din imaginile uriaşe ale proiecţiei filmelor, de la nivelul primului rând (pentru că acolo erau biletele cele mai ieftine, adică de 2 lei; cele de 3 lei erau în rândurile 3, 4 şi 5 iar cele de 4 lei în restul sălii, sau la balcon). Stăteai pur şi simplu cu capul în sus şi ameţeai din cauza mişcării imaginilor gigant. Nu pricep nici de ce vedeam de mai multe ori acelaşi film ("Cei trei muşchetari", "Cavalerul Pardaillan", "Laleaua neagră", "Fanfan La Tulipe" sau "Cocoşatul", de exemplu, le-am văzut de câte 10-12 ori). Poate din cauză că iarna acolo era mai cald şi ne puteam dezgheţa degetele de la mâini şi de la picioare, după interminabilele bătălii şi adevărate lupte cu bulgări de zăpadă? Poate pentru că învăţam figurile cele mai spectaculoase de duel cu floreta şi spada? Poate pentru că toate actriţele din rolurile principale erau blonde, cârlionţate, cu ochii albaştri, cu sânii bine reliefaţi de corset şi bine promişi fanteziilor nocturne de decolteul lor de zeiţe păgîne? La filmul "Învierea", în timpul secvenţei unui sărut nevinovat, mama mi-a pus capul în poală (ce-i drept, aveam vreo 4 ani), să nu văd "oribilitatea" cea imorală. Mult mai târziu mi-am dat seama cu entuziasm că adolescenţii mergeau la film nu doar să vadă eventuale secvenţe mai fierbinţi, ci pentru ca ei înşişi să se poată săruta în voie cu prietenele lor, la adăpostul semiîntunericului din sala de proiecţie. Astăzi nu se mai poate vedea practic nici un film în condiţii cât de cât acceptabile, în unica sală de cinematograf a Ploieştiului. La Paris am fost uimit de cât de multă lume merge la cinematograf. Mă întreb dacă vor mai reînvia vreodată sălile de cinema, în România. O altă întrebare este: mai este nevoie de cinematograf?

After Schindler's List, my own List

2008-07-29T23:10:00.019+03:00

La puţin timp după ce Sebastian a postat pe blogul lui o listă în ordine cronologică a oamenilor care au avut o importanţă deosebită pentru calea pe care a urmat-o în domeniul computerelor, m-am gândit şi eu: chiar aşa, oare pentru mine, care ar fi cei mai importanţi oameni cărora le datorez măcar o părticică din cel care am devenit în lumea literar-artistică de azi? Nu e ea tocmai o "listă a lui Schindler", dar, moral, e la fel de frumoasă. Încerc o trecere în revistă a acestor personalităţi şi văd că e o listă destul de lungă. Deşi îmi dau seama cât de riscant e un text amplu postat pe un blog, sper să aibă îngăduinţă şi răbdare bunul meu cititor, aşa cum l-am rugat şi altă dată, în altă parte.

Primele poveşti ale bunicii din Ardeal, Maria, povestirile atât de detaliate ale mamei mele despre viaţa ei, împreună cu poveştile din război ale tatălui meu cred că au fost începutul. Lungile scrisori ale fratelui meu, Nicu, care îmi analiza atent, competent, serios, cele dintâi producţii literare scrise pe la 10-12 ani, m-au încurajat să le trimit spre publicare unor reviste importante ale epocii. Cel mai blajin profesor de vioară al meu, Daniel Györgyevits, tot cam la aceeaşi vârstă, mi-a arătat la el acasă primul aparat de proiecţie cinematografică cu filme mute din celuloid, mi-a dat să mănânc prima banană, mi-a arătat desenele lui cu cai şi picturile lui impresioniste, pe care le-am copiat ani de zile după aceea. Profesorul Ioan Brudaşcă din Timişoara m-a învăţat armonia, contrapunctul şi compoziţia muzicală. Regizorul Dragoş Sandu mi-a arătat cum se face un film, operatorul de film Carol Szellhegy a avut răbdarea de a mă învăţa cum se face un decupaj regizoral în maniera Eisenstein, cu desene pentru fiecare secvenţă în parte. De la bătrânul fotograf Moş Victor Gligor am deprins tainele fotografiei, prin clasa a zecea de liceu. Antrenorul Ioan Heder mi-a pus padela în mână şi m-a învăţat să merg cu caiacul. Laly Foldvary, rugat de sora mea Vergi, m-a învăţat să merg cu schiful. Surorile mele Viori şi Vergi împreună cu o prietenă de-a lor evreică foarte de treabă, Vera, m-au învăţat să merg cu bicicleta acesteia. Lazi, cumnatul meu, m-a învăţat să schiez. Tatăl meu m-a învăţat să merg cu rolele şi să înot. Gole, prietenul meu cel mai bun din copilărie, m-a învăţat să fumez. Cu teosofia lui Rudolf Steiner m-am familiarizat datorită cărţilor oferite de George Bălan, inventatorul muzicosofiei. Alexandru Leahu mi-a îndrumat doctoratul în estetică. Dan Constantinescu, Miriam Marbe şi Dan Buciu au fost cei de la care am învăţat compoziţia şi formele muzicale, în timpul studenţiei. În laboratorul de cineficare al Conservatorului de muzică din Bucureşti am fost ucenicul unui pictor-fotograf de mare talent, Gh. Florescu (de la el am învăţat să developez filmele foto la lumina jarului ţigării). Acolo am urmat şi cursurile de filmologie conduse de regizorul Nicolae Corjos. Tot acolo i-am cunoscut pe celebrul regizor de film Vittorio de Sica şi pe fiul său Manuel, cu care am stat de vorbă vreo 4-5 ore. De la pictorul scenograf Siviu Ioniţă am învăţat arhitectura scenei. Anton Tănăsescu şi F. Dochia, conducătorii cenaclului "I.L.Caragiale" din Palatul Culturii - Ploieşti mi-au deschis cu prietenie uşa instituţiei lor. Regizorul Mihai Vasile a jucat şi s-a jucat pe scenă cu actorii teatrului său Equinox în timpul lecturii unor proze scrise de mine. Bătrânul fotograf Vasilescu mi-a dat nişte aparate foto panoramice vechi, ciudate, să le folosesc. Poetul Ion Stratan m-a învăţat poezia şi m-a dus de mână la Nicolae Manolescu, care conducea atunci Cenaclul de Luni. Mircea Cărtărescu şi Mircea Nedelciu mi-au aplaudat prozele şi m-au recomandat lui Ov.S. Crohmălniceanu, care la rîndul lui a promovat în presă romanul meu "Ambasadorul" cu un entuziasm ieşit din comun. Gabriela Adameşteanu a fost cea care mi-a propus să public un roman la editura "Cartea Românească" într-o vreme în care nici nu-l scrisesem încă. Puiu Damian şi Arthur Teodorescu au venit la uşa mea şi mi-au adus această incredibilă veste, că Gabriela Adameşteanu vrea să mă cunoască pentru a-mi publica o carte de proză. Magdalena Bedrosian mi-a publicat după Revoluţie "Ambasadorul". Alex Mihai Stoenescu a propus editurii Rao prozele mele scurte, spre publicare. Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Eugen Simion mi-au prezentat cărţile la lansare. Monica Lovinescu (după o corespondenţă frumoasă, în tandem cu Virgil Ierunca) mi-a dedicat o emisiune la Radio Europa Liberă. Artiştii fotografi David Friedmann, Klara Spitzer, Hedy Loffler, Dinu Lazăr, Andrei Pandele, Dan Dinescu, Eugen Iarovici, Gheorghe Epuran, Sylviu Comănescu, Constantin Săvulescu, Viorel Simionescu, Nic şi Ana Hanu de la AAF - Bucureşti, m-au învăţat fotografia artistică, mi-au publicat eseurile în revista "Fotografia", mi-au trimis portofoliul cu fotografii la saloane internaţionale şi mi-au organizat expoziţiile de artă fotografică în Bucureşti şi în Polonia. Pictorul Ion Sălişteanu m-a învăţat ce este filosofia culorii, Lucian Cioată m-a învăţat să iubesc peştii şi gramofonul, pictorul Sergiu Rugină m-a învăţat să pictez după Tratatul lui Leonardo, după Manierişti, Bosch şi Modigliani iar xilogravorul Dan Strâmbu m-a învăţat să desenez ca Picasso sau ca Juan Miro şi mi-a vorbit pentru prima oară despre Numărul de Aur şi Mathila Costiescu-Ghyka. De la elevul meu, Nicu Lupu, am învăţat ce este sculptura; de la Florin Şuţu, ce este potretul de copil; de la Bogdan Stoicescu, ce este modestia; de la preotul Octavian Marc din Germania, ce este smerenia; de la Marcel Bejgu ce este peisajul. De la Sergiu Celibidache, Ştefan Ruha şi Valentin Gheorghiu am învăţat ce este sublimul interpretării tragice iar de la Andrei Şerban, ce este tragicul interpretării sublimului. Tuturor acestora şi celor pe care i-am omis fără să vreau, le mulţumesc din suflet şi mă înclin în faţa lor, sau a memoriei lor.

Aveţi şi voi o listă pe care aţi fi tentaţi să o postaţi în comentarii, aici pe blog, legată de oamenii cei mai importanţi din viaţa voastră?

Nevoia de a fuma

2008-07-28T23:07:00.006+03:00

Prima ţigară pe care am fumat-o în viaţa mea se numea "Amiral". Aveam vreo 12 ani, eram la Gole (prietenul meu cel mai bun) acasă, ne ascunseserăm în veceul lui din curte (care nu semăna cu cele de la ţară, adică avea canalizare, rezervor de apă cu flotor etc.). "Amiral" era o marcă foarte cunoscută, era şi foarte apreciată de fumătorii adevăraţi. După nişte ani, ţigările alea au dispărut complet din tutungerii, pe motiv că ar fi fost cancerigene (în zilele noastre ar fi de-a dreptul de râs zvonul acela, pentru că acum pe toate pachetele de ţigări e înscris un avertisment gen "fumatul ucide", "fumatul dăunează grav sănătăţii", "fumatul favorizează apariţia cancerului" etc., avertisment care nu impresionează în realitate pe absolut nici un fumător înrăit). Gole nu era la prima ţigară, aşa că se poate spune că el m-a învăţat să fumez, să trag fumul în piept. M-am înecat, am tuşit de mi-au ieşit ochii din orbite, mie îmi şiroiau lacrimile pe obraji de la tusea aia nenorocită, lui îi şiroiau lacrimile de râs. N-am devenit un fumător autentic niciodată, tocmai din cauza senzaţiei ăleia de sufocare. Am încercat şi cu pipa, nu mi-a reuşit. Mă gândesc acum cu seriozitate şi îi întreb pe toţi cunoscuţii, cum e posibil ca, după ce treci de teribilismul adolescenţei, să continui, matur fiind, să iei din când în când între degete un mic obiect cilindric făcut din hârtie şi nişte frunze uscate, să îi dai foc şi să te bucuri că fumul care se iscă nu se înalţă doar în aer, dar îl poţi şi inspira. Şi apoi, alt tubuleţ ridicol de hartie, iar scăpărici din brichetă, iar foculeţ şi bucuria de a-ţi umple gura de fum. Sincer, de pe margine vazut, spectacolul e comic, e dincolo de haz, e năucitor, de neînţeles, adică poţi să vezi ditai profesorii universitari de mileniu trei, ditai managerii de firme sau bancherii, ditai medicii, miniştrii sau parlamentarii, care mânuiesc atât de serioşi, atât de gravi, tubuleţele alea de hârtie, albe de obicei, cu frunzişoare uscate şi tocate mărunt în ele. Savurând ce? Un fum! Un fum făcut din ce? Din hârtie! Suuuper tare! Nici nu mă miră de ce îmi place într-atât de mult geniala constatare a lui Daniil Harms, dedicată criticilor şi detractorilor săi: "Eu sunt eu şi fără voi. Voi sunteţi pentru mine un sfert de fum!" Genial, genial, genial!... Un sfert de fum, deci nici macar o jumătate, dar-mi-te un fum întreg! Ok, acum e de-ajuns, cred că mi-am urcat în cap trei sferturi din globul pământesc, m-am lins pe bot de comentarii pentru totdeauna. De aceea, vă rog să nu vă supăraţi pe mine, dragi prieteni ai acestui mic blog, în cazul în care sunteţi fumători. N-am vrut să cert pe nimeni. Departe de mine ideea de a fi moralist sau de a nu respecta libertatea fiecăruia dintre voi de a folosi fumul unui mic tubuleţ de hârtie umplut cu puţină frunză uscată şi mărunţită numită tutun, într-un mod cât mai atractiv. Chiar dacă am încercat să explic de ce imaginea spectatorilor la un meci de fotbal care fumează ţigară de la ţigară, la fel de bine cu imaginea altora care fumează într-un bar sau club, la fel de bine cu a altora care fumează la servici în mici holişoare special amenajate şi discriminaţi de societate, îmi declanşează un şir de întrebări - eu unul respect liberul arbitru, din principiu. Dar aş avea nevoie pur şi simplu pentru mine, de câteva explicaţii sincere, fără patimă, în legătură cu nevoia de a fuma. Când v-aţi apucat de fumat şi de ce? Cât de important este fumatul pentru voi?

Ruine pentru eternitate

2008-07-27T22:34:00.009+03:00

Dacă traversezi Bucureştiul pe arterele sale principale, în plin centru vei găsi câteva clădiri-mastodont ale trecutului odios comunist, neterminate, care ar fi trebuit să adăpostească mari centre de cultură şi de propagandă a ideologiei comuniste, precum Biblioteca Academiei, Academia Română, Casa Radio etc. În cei aproape 20 de ani de la evenimentele din decembrie '89, nu s-a făcut absolut nimic pentru finalizarea construcţiilor respective, finisarea şi întrebuinţarea lor cât mai adecvată, dimpotrivă, încetul cu încetul s-au transformat în adevărate ruine. Noi, ca cetăţeni simpli, trecem nepăsători pe lângă aceste clădiri, ne-am obişnuit cu ele de parca ar face parte dintr-un decor de film, adevărul e că nu ne pasă de soarta lor, dar oare cui îi pasă? Clădirea care figurează în cartea recordurilor prin mărimea sa impresionantă, Casa Poporului (Palatul Parlamentului), înţeleg că a fost proiectată astfel încât să reziste chiar şi unui atac nuclear. Oare chiar aşa să fie? Dacă privim cu un ochi atent, zidurile deja s-au măcinat pe alocuri, la temelie. Nu sunt specialist, e foarte probabil să fie deteriorări nesemnificative. Dar edilii capitalei României ar trebui să fie mai atenţi la astfel de detalii, pentru că acest edificiu este vizitat de foarte mulţi străini, fie turişti, fie diplomaţi de cel mai înalt rang. Dacă după numai 20 de ani o astfel de construcţie gigantescă dă semne de oboseală, ce se va întâmpla cu ea peste 50 sau 100 de ani?

Grădina

2008-07-26T23:02:00.012+03:00

Cum ajungem să ne dorim o grădină? De ce dacă strângem banii necesari pentru cumpă-

rarea unui mic teren la ţară, primul lucru este să amenajăm un gazon cu iarbă şi să plantăm câteva flori sau chiar câţiva pomi şi copaci? "La moşie", cum numesc eu micul teren moştenit de la tatăl meu, aflat la doar 4-5 km depărtare de inima Ploieştiului, am plantat mai întâi şi mai întâi iarbă. Cu câtă greutate am udat primele fire, când aduceam apa în găleţi, de la o pompă stradală aflată la vreo trei sute de metri depărtare! Apoi am plantat trandafiri, pomi şi viţă de vie. Câţi dintre noi nu facem la fel? Oare de ce? Dar, mai ţineţi minte acele mici parcele din spatele blocurilor, pe care oamenii le săpau, le cultivau cu tot felul de legume, amestecate cu flori de grădină? Şi astăzi poţi vedea pensionari prin cartierele de blocuri mai vechi, care îngrijesc acei câţiva metri pătraţi de sub balcon, ca şi cum ar locui "la curte" pe un teren de o sută de ori mai mare. Frumoasele grădini japoneze, care sunt armonizate în concordanţă cu filosofia Zen, sunt amenajate după următoarele şapte principii: asimetria (Fukinsei), simplitatea (Kanso), austeritatea (Koko), autenticitatea (Shizen), subtilitatea (Yugen), transcendenţa (Datsuzoku) şi liniştea (Seijaku). Noi după ce filosofie tânjim, rugând plantele să ne desluşească misterul vieţii? La întrebarea : "Şi ce faci tu acolo, la moşia ta, toată ziua?", eu obişnuiesc să răspund, zâmbind ca şi cum aş ocroti un adevăr ezoteric: "Eh, ziua vorbesc şi eu cu firul de iarbă. Seara mă uit la stele." Cum arată grădinile voastre, plantele voastre, sau cele pe care vi le amintiţi de pe lângă casa bunicilor?

Cu caiacul, de la Bega la Snagov

2008-07-25T23:48:00.004+03:00

La mulţi ani, Luminiţa, de ziua ta!

Sportul acesta, caiacul, m-a fascinat de-a lungul timpului până într-atât, încât chiar şi acum, când au trecut atât de mulţi ani de când îl practicam, mi-aş dori (poate mai mult decât să-mi cumpăr o nouă maşină, marca Mercedes, Audi, sau BMW) o frumoasă ambarcaţiune, fie numită "simplu", fie mai curând un "dublu" (ca să se mai bucure şi altcineva, padelând împreună cu mine – "padelând", adică înaintând prin apă cu ajutorul unei vâsle cu două palete, numită padelă). Cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei care ştiu că eu am practicat în adolescenţă sportul numit caiac, mă întreabă care este diferenţa dintre caiac şi canoe. Le răspund invarabil: e oarecum diferenţa dintre handbal şi baschet, adică amândouă aceste sporturi se joacă lovind de pământ o minge cu mâna, numai că în primul caz, pentru a marca, mingea se aruncă într-o poartă, iar în al doilea caz, la un coş. Canoia se mânuieşte cu o pagaie (o vâslă cu o singură paletă). Caiacul se mânuieşte cu o padelă (o vâslă cu două palete). Ce era atât de fascinant în faptul că mergeai pe Bega cu caiacul? De ce îl practicau aproape toţi tinerii timişoreni, de la liceeni până la studenţi? Ce-i drept, pe Bega se mai desfăşurau şi incredibil de multe concursuri de schif (acele lungi ambarcaţiuni care avansează cu spatele, nu cu faţa). Dar noi (eu şi colegii mei de generaţie) iubeam pe-atunci la fel de tare Beatles, Bach, Mozart, filmul de artă şi caiacul. Participam la concursuri nu doar pe secularul canal Bega, ci şi pe Mureş, la Arad, sau pe luciul de plumb al lacului Văliug, de lângă Reşiţa, la poalele Semenicului. La Snagov, vara, se desfăşurau regatele internaţionale şi campionatele naţionale de caiac-canoie. Să vă povestesc despre caiacistul multiplu campion Aurel Vernescu, sau despre Ţurcaş? Nu era măcar unul dintre noi, juniorii de atunci, să nu visăm că într-o zi vom fi la fel de arătoşi, de "culturişti" ca ei, sau precum caiaciştii unguri, germani, ruşi, veniţi la regate (erau cât malu' de uriaşi şi atletici precum statuile greceşti)! Sau despre canoistul Ivan Paţaichin, răsărit de la Mila 23 (adică de nicăieri) din Deltă, un băietan deşirat, numai fibră, care învingea uneori nu la o lungime de barcă, ci la zeci şi chiar sute de metri? Sau despre caiacistul Mircea Baniciu, care era student şi participa şi el la aceste concursuri, cântând după-amiezele, solitar, la chitară, în cortul său din tabăra de cantonament de la Turnul de sosire, unde eram găzduiţi cu toţii? Oare de ce nu se mai practică azi sportul ăsta? Macar ca sport de agrement şi tot ar fi ceva. Sunt uimit cum de nu i-a trecut prin cap nici unui întreprinzător în domeniul turismului să dezvolte o afacere cu închiriere de caiace, la mare sau pe lacurile cunoscute. E un sentiment incredibil să mergi pe apă cu caiacul, nu e doar adrenalină (ca la schi, de exemplu), e senzaţia că pluteşti pe apă ca în vis, cu aceeaşi uşurinţă cu care zbori cu parapanta. Aţi fost vreodată cu caiacul? Aţi încercat vreodată senzaţia de plutire pe apă? Şi dacă da, veţi putea uita vreodată?

Amintiri de prin poduri

2008-07-24T22:44:00.013+03:00

Care sunt cele mai vechi amintiri pe care le avem? De pe la ce vârstă? Cu ce acuitate s-a pastrat "filmul" amintirilor respective în memoria noastră? Cât a fost real, cât am recompus sau poate am inventat, mai aproape sau mai departe de adevăr? Aş zice că, în ceea ce mă priveşte, primele amintiri le am de la doi-trei ani, când dormeam singur într-un pătuţ alb, care avea pictaţi pe tăblia din interior câţiva îngeraşi, cu părul blond, cârlionţat. Apoi, de la trei-patru ani, când cântam ascuns pe sub masă, camuflat de un scăunel răsturnat (celebrul "şamli", care a rezistat până azi) pe care îl socoteam un fel de radio, spre hazul dar şi admiraţia musafirilor. Aveam pe spatele lui notate iniţialele pieselor (ştiam să citesc literele mari foarte bine), era, cum am zice azi, My Playlist: "Trandafir de la Moldova", "U-hăi, bade", "Marina, Marina", "Marinică zis codaşul" şi altele. Cele mai multe amintiri sunt de la căminul de copii (aşa se chemau grădiniţele cu program prelungit) al ITAS din Timişoara, sau din vremea când "jucam" în piesa de teatru regizată de tatăl meu, "Hänsel şi Grettel", rolul pisicii vrăjitoarei. Am apărut şi în ziarul local, cred ca aveam vreo cinci ani. Reporterii mă puseseră să fac scenografia şi regia fotografiei şi eu m-am luat foarte în serios (rezultatul se vede în fotografiile care însoţesc textul prezent). O frumoasă fotografie ne-a făcut mie şi mamei mele Nicu, fratele meu mai mare, pe la începutul anilor '60. Eram pionier, mândru de cravata cea roşie şi de insigna pe care scria:"Sînt gata întotdeauna!", admirator al bravului adolescent Timur şi al tovarăşilor săi (inventaţi de celebrul scriitor sovietic Arkadi Gaidar), predecesorii eroilor cireşari ai lui Constantin Chiriţă. În sfârşit, sunt de neuitat jocurile din curtea cea largă a casei, care începeau pe la ora 9 dimineaţa şi se isprăveau când se însera. De neuitat podurile caselor tuturor prietenilor mei, Gole, Herbi Holz, Nicumic, Ioţcovici, Habatiuc, Gherasim, Fera sau Prepeliţă Mircea, în care am găsit de la patine vechi, schiuri, păpuşi, lăzi cu fotografii ale unor soldaţi germani împreună cu soţiile şi copiii lor, până la o staţie radio de emisie-recepţie cu căşti, folosită probabil de luptătorii din rezistenţă, până au fost arestaţi şi trimişi în închisorile plutitoare din Deltă. Oare de ce depozitează oamenii "mari" atât de multe lucruri inutile prin poduri, pe care mai apoi le abandonează acolo definitiv?

Explicaţiile fotografiilor: În poza de sub titlu în care e cu noi şi o fetiţă, eu sunt cel din dreapta; în a doua poză, în care suntem trei băieţi, eu sunt cel din mijloc; în următoarele două fotografii, sunt împreună cu mama mea.

Mirajul fotbalului

2008-07-23T23:42:00.005+03:00

Am văzut în viaţa mea meciuri de fotbal numai la televizor, până acum vreo doi ani, când, un bun prieten din copilărie, Gole, m-a dus pe stadionul echipei Politehnica din Timişoara. Ne-am cumpărat şi steguleţe, a fost frumos. Erau şi femei printre spectatori, nu doar bărbaţi, dar înjurau la fel de bine şi pline de ură ca cei din urmă. Stadionul, plin, mi se părea mult mai mic decât la televizor. Meciul s-a terminat la egalitate, antrenorul de atunci, Gică Hagi, a fost aplaudat dar şi huiduit, în egală măsură. Când eram adolescent, Cristian Ţopescu m-a făcut să cred că fotbalul este un sport onest, cinstit şi făuritor de minte precum şahul ("Mens sana in corpore sano", nu?), vedetele de-atunci (Dumitrache, Dobrin, Rică Răducanu, Lucescu etc.) îţi dădeau sentimentul că joacă numai şi numai pentru a apăra onoarea unei echipe, evoluau absolut voluntar, gratuit şi nu pentru achitarea obligaţiilor vreunui contract în valoare de multe milioane de euro. Antrenorii, sfioşi ca nişte domnişoare balerine de culise, păreau de asemenea angajaţi pentru a susţine strategii de joc fie din pură plăcere, fie în timpul lor liber. Arbitrii, şi mai nevinovaţi, dansau o oră şi jumătate de cadril cu măciuci pe teren, în figuri complicate, elaborate, în aplauzele mulţimii şi încurajările unanime. După revoluţie am înţeles dintr-o dată din ziare că totul era pe dos faţă de cum îmi imaginasem, copil fiind. Fotbalul era o uriaşă afacere pentru o mână-două de oameni şi atâta tot. Ceea ce mă uimeşte şi astăzi este mulţimea de oameni care asistă la acest joc, cu o patimă vecină cu nebunia, iar violenţele iscate aproape din senin, mă duc cu gândul la "Green Street Hooligans" (2005) al Lexiei Alexander, tânără şi vestită practicantă de arte marţiale din Germania care a îmbrăţişat cu succes şi meseria de regizoare de film în America. Dincolo de brutalitatea greu de imaginat dar-mi-te de privit a huliganilor care se măcelăresc în tribune şi pe străzi (nu se ştie de ce), filmul e o pledoarie pentru ideea de solidaritate şi de prietenie. Nu înţeleg în ruptul capului ce este atât de ademenitor la un meci de fotbal autohton încât să dai bani foarte mulţi pe un bilet de intrare la stadion, pentru ca eventual să mai pleci acasă şi îndoit în bătaie.

Există oameni pe Lună?

2008-07-22T23:14:00.006+03:00

De multă vreme vreau să relatez despre un scriitor maghiar (budapestan) foarte înzestrat, Örkény István (1912-1981), care a scris o serie de "Nuvele-minut" de o savoare şi un umor greu de imaginat sau de egalat. De pildă, într-una dintre ele ("Racheta cosmică maghiară s-a întors pe Pamânt") povesteşte despre un echipaj de cosmonauţi unguri care au vizitat Luna. La întrebarea unui reporter, adresată comandantului navei: "Există oameni pe Lună?", răspunsul a venit prompt: "Există, şi spre marea mea surpriză, ei sunt chiar unguri." "De-a dreptul emoţionant! Şi, în afară de faptul că sunt unguri, cu ce se ocupă?" Răspunsul a fost unul memorabil: "În afară de faptul că sunt unguri, nu se ocupă cu nimic, pentru că treaba asta le ocupă tot timpul."

Noapte bună, Mircea Badea. "Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul." Nu vă sună cunoscut?

Oricât de simpatic ne-ar fi uneori Badea (iar alteori dimpotrivă, că aşa-i viaţa, diversă), cineva ar trebui să-i atragă atenţia lui, sau scenaristului emisiunii "Din gura presei" (dacă are), că poanta de final a fiecărei emisiuni ("Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul") este pur şi simplu o parafrază la un text umoristic compus de un scriitor maghiar remarcabil, şi ce-i drept, textul acestuia e foarte bun. Să fiu bine înţeles, emisiunea lui Mircea Badea e excelentă, după parerea mea. Dar eu pledez aici pentru respectarea dreptului de proprietate intelectuală. Numai cine nu a încercat măcar o singură dată în viaţa lui să scrie un text amuzant, dacă nu chiar umoristic, nu ştie cât de greu e să fii... comic şi mai ales să fii original. Sigur, nimic nou sub soare. Ar părea că toate glumele, toate bancurile din lume, au mai fost inventate de alţii, cu mult înaintea celor care au pretins că le-au inventat. Dar dacă există sursa, originalul unei parafraze, e obligatoriu să o precizăm. La fel se întâmplă cu cei care împrumută un anume stil, o anume manieră de a scrie literatură, de a picta, de a cânta, şi care nu se dau în lături să şi le însuşească. Trebuie să fim foarte atenţi la acest tip de "originalitate - bun comun" pentru că există riscul să alimentăm din nou ideea grotescă a creativităţii colective promovate de ideologia partidului unic al anilor '80. În cazul punctual prezentat de mine mai sus, eu cred că Mircea Badea are mult prea mult talent, imaginaţie, spontaneitate şi umor, ca să nu-şi găsească o poantă proprie, originală, pentru finalul emisiunii sale de televiziune. Sper de asemena că dacă din întâmplare îi va parveni acest text, nu-şi va arunca telefonul mobil peste ziarele de pe masă, enervat teribil, ca de afirmaţia fără valoare a vreunui anonim, ci, dimpotrivă, va zice ceva de genu: "Da, şefu, aveţi dreptate. O să luăm măsuri, o să zicem de ungur cumva, pe la genericu emisiunii, sau o să găsim noi altceva, ca de exemplu: "Trăim în România şi asta ne enervează la culme!" Să trăiţi, mulţumim extraordinar!"

La sapă, pe bulevard la moşie

2008-07-21T21:22:00.008+03:00

Trebuia săpat căminul de apă "la moşie" pentru racordarea la conducta principală de pe Bulevardul Răchitei (vreţi să vedeţi cum arată o stradă de lângă acest "bulevard", la Mitică Apostol? priviţti în poză - un fel de ulicioară de secol XIX, desfundată, plină de praf pe vreme secetoasă şi plină de noroi pe vreme de ploaie). Mai trebuia săpat şi un şanţ pentru conducta de apă la capătul căreia urma să se instaleze robinetul pentru furtunul de grădină. Muncitorii erau trei: unul blond, tăcut; unul tuciuriu, slăbănog, cu mustaţă, întors de curând din puşcărie; unul şters la înfăţişare complet, până la dizolvarea ideii de fizionomie. S-au apucat de muncă pe la 7 dimineaţa. Făceau treabă bună, meticulos, săpau aproape ştiinţific. Când am apărut eu cu parizerul, franzelele şi berea de pauză de la ora 11, s-au aşezat în iarbă tăcuţi.
- Dom' profesor, a rupt tăcerea tuciuriul-fost-puşcăriaş după vreo trei minute în care liniştea lor începuse să mă pună pe gânduri. Dumneavoastră defapt cam ce predaţi, acolo, la liceu?
- Estetica, am zis înghiţind un nod în gât, cu acea inflexiune în glas care îmi trăda nemilos neîncrederea, dincolo de zâmbetul meu tâmp, şters ca un poster electoral de cămin cultural scanat după poza din cartea de alegător.
- Aha, dădu el de câteva ori din cap şi continuă să-şi mestece încet dumicatul aflat în plină procesare, plescăind zgomotos din gură.
După o jumătate de oră s-au apucat din nou de săpat. Blondul mai râdea din când în când, spunându-i tipului cel şters nişte cuvinte din care nu se înţelegea mai nimic. Îi tot spunea vorbe şi jumătăţi de vorbe, printre hohote şi chicoteli, vreme în care celălat săpa încordat, încruntat, înfigând cu un fel de duşmănie vârful cazmalei în pământul uscat şi tare ca piatra.
- Ia! Gata! s-a oţărât pe neaşteptate slăbănogul cel tuciuriu la el. Mă doare capu de ce zici şi de toate prostiile tele! Gata! Da? Fleanca-fleanca, fleanca-fleanca, prostu dreacu ce ieşti! Hai, marş! Hai, taci şi sapă dreacu mai repede, că ne-apucă noaptea pe-aci! Şi, auziţi, dom' profesor, s-a întors către mine după aceea, oprindu-se din săpat şi sprijinindu-se în barbă de coada noduroasă de lemn a cazmalei. Dumneavoastră chiar credeţi că frumosul artei este superior frumosului naturii, după cum afirmă Hegel în "Sämtliche Eerche", deoarece frumuseţea artistică e frumuseţea născută şi renăscută din spirit, care sunt superioare naturii şi fenomenelor ei? Fichte, cred că vă amintiţi, era de părere că arta trebuie să transforme punctul de vedere transcendental într-unul universal. Or, mă gândesc că numai prin actul filosofic izolat, prin intuiţia intelectuală cum ar zice tandemul Gilbert-Kuhn, se poate percepe viaţa creatoare. Ideea romanică a artei creştine mă frământă de multă vreme, credeţi-mă, pentru că singurul care încearcă o reconciliere între frumos şi artă rămâne tot Hegel, deoarece Winckelmann care găsise o soluţie în idealul grec, e contestat tocmai de evidenţa romanismului artei creştine. Mă urmăriţi, sau vă plictisesc? Kant găsise sublimul în dimensiunile vaste sau în înălţimile munţilor. Dar nu este oare Dumnezeu singurul sublim? Vă întreb şi eu. Hm?

Revenind din ganduri ca dintr-o călătorie intergalactică, tuciuriul cel mustăcios scutură din cap de câteva ori, ca alungând o vedenie, îşi scuipă în palme şi se apucă de săpat, din nou.

Niculaie, om bun

2008-07-20T23:02:00.021+03:00

Pare că are de dus la bun sfârşit o muncă istovitoare, adică ar avea în grijă o vacă sau un cal. Pare că trage "animalul" de funie după el, îl mai ocărăşte şi chiar îl scuipă din când în când. Îi vorbeşte după aceea duios (aşa cum o face de pildă nea Ionel, vecinul nostru de la Moşie, în Mitică Apostol, care vorbeşte cu vaca lui ore întregi, cu blândeţe, ca nimeni altul). Are mare grijă de animalul său, cu multă responsabilitate, nu îl abandonează niciodată, chiar daca funia se mai rupe, împiedicată de vreun pietroi; o înnoadă bine şi porneşte mai departe. Păşeşte cu spatele, ca să nu piardă vita din ochi. În realitate, trage după el o sârmă lungă, la capătul căreia e prins un carton, o bucată de tablă sau o fâşie tăiată dintr-un cauciuc uzat de camion. Pare să aibă vreo 35 de ani, poate 40. Uneori are barba neîngrijită, alteori e bărbierit frumos. E îmbrăcat curat. Se fereşte de oameni, mai cere câteodată o ţigară prin gard, nu e agresiv cu nimeni. Se spune că ar avea grijă de el o soră de-a lui, mai mare. Ea îl spală, ea îl îmbracă, ea îl bărbiereşte. Am cunoscut-o azi, întâmplător. Nu cred că are nici ea mai mult de 40 de ani. Femeia m-a abordat azi cu nelinişte, e supărată pe sat pentru că îşi râd cu toţii de fratele ei care suferă de un soi de dizabilitate psihică – ceva asemănător autismului. M-a întrebat de ce îl fotografiez. Pentru prima oară de când fac fotografie artistică sau de reportaj am rămas mut. Nu ştiam să-i spun de ce. Am dat-o cotită, învârtită, pe ideea umanitarismului, pe ideea că societatea ar trebui să facă ceva mai mult pentru astfel de persoane şi că fotografiile mele ar putea impresiona, ar putea stârni reacţie, pentru iniţierea unui ajutor. "Ce ajutor?! m-a privit ea cu răceală. Am auzit de zeci de ori cuvântul ăsta. În realitate nimeni nu face nimic. Nu ştim ce boală are. Nu ştim dacă e ceva genetic sau un accident organic, cerebral. Nu ştiu dacă sunteţi un om bun sau un om rău. Cum să fac deosebirea? Spuneţi că sunteţi bine intenţionat. De unde ştiu eu că nu râdeţi de el, că nu vă bateţi joc, la fel ca toţi ceilalţi?" Am înălţat din umeri. "Să ştiţi că nu-mi râd de el, i-am spus, tuturor ne este milă." "De unde să ştiu eu că spuneţi adevărul?". Despre sora lui am aflat cândva că ar fi ea însăşi nebună. Pot să afirm acum că nu este adevărat, dimpotrivă, mi s-a părut o femeie de mult bun simţ, cu pregătire intelectuală vădită, era îmbrăcată frumos (ca la oraş cum s-ar zice, dar şi afirmaţia asta e defapt o discriminare mascată). Mi-am pus pentru întâia oară întrebarea: cât de moral este să fotografiezi viaţa, aşa cum e ea, adică "neretuşat"? Ce e şi ce nu e de fotografiat?

Numele lui: Niculaie. Om bun.

Jocul ROMA

2008-07-19T22:44:00.006+03:00

Încerc să rememorez jocurile de familie de demult, din copilărie, de pe vremea când nici televizorul nu avea importanţa de azi (la Timişoara de exemplu TVR a început să emită de-abia pe la începutul anilor '60), cu atât mai puţin Internetul, pentru simplul motiv că nici nu exista, nici nu se visa. Pe lângă vestitele table, rummy, cărţi (şeptic, şaizecişişase, popa-prostu etc.), noi jucam în familie, o singură dată pe an, o rudimentară ruletă numită ROMA. De ce tocmai ROMA? Habar n-am. Era defapt un joc de noroc bazat pe un mic titirez octogonal cioplit din lemn de esenţă tare (tatăl meu îl confecţiona de exemplu dintr-o bucată mică de vreo 3-4 centimetri tăiată din coada de mătură), pe faţetele căruia erau înscrise cu cerneală sau tuş litere (iniţialele cuvintelor "pune" şi "ia") şi cifre: P5 (pune 5 bani), P10 (pune 10 bani), P25 (pune 25 bani), T.P. (toţi pun câte 5 bani)); I5 (ia 5 bani), I10 (ia 10 bani), I25 (ia 25 bani) şi ROMA (ia toţi banii). Puteau participa la joc oricât de multe persoane - de regulă eram la masă cam 5-6. Şi tot de regulă, jocul se desfăşura fie în ajun de Crăciun, fie în noaptea de Revelion. Pare incredibil, dar jocul putea dura mai bine de 3 sau 4 ore. Ce era atât de amuzant oare? Pentru că ceea ce a reţinut memoria mea nu este sentimentul că îţi doreai să câştigi o sumă importantă de bani (de altminteri, câţi lei se puteau aduna? 4? 5? 10? - nu cred că am văzut vreodată un pot de 10 lei!) ci veselia generală. Dar cuvântul ROMA îmi stăruie şi acum în urechi, era ca şi cum s-ar auzi într-un Cazinou din L.A. strigătul de admiraţie pentru un Jackpot cu multe zerouri. Am căutat azi, toată dupăamiaza, titirezul cu pricina şi din păcate nu l-am găsit. Aşa stând lucrurile, mă gândesc dacă nu cumva am visat un astfel de joc. Prin urmare, întreb şi eu cu oarece speranţă în glas: mai are cineva cunoştinţă despre micul joc-ruletă numit ROMA?

Tablou cu spalatorese

2008-07-18T22:59:00.010+03:00

Dintre toate meseriile din lume, ma gandesc acum cu duiosie la una extrem de spectaculoasa, trista si extenuanta deopotriva: spalatul rufelor. Am vazut cu cata cazna se spalau rufele la troaca de tabla zincata, in curtea copilariei, cu apa incalzita de la soare, sau in vana de cupru aflata intr-o camaruta din beciul casei noastre, la Timisoara, am vazut cum se spalau la copaie asternuturile, camasoaiele, bluzele fine de in sau de borangic ale femilor si nadragii cei grosi ai barbatilor, la Moigrad in Ardeal sau la Sinesti in garla, in zona Argesului si chiar in apele raurilor de munte. Imi amintesc cum imi spalam foarte stangaci (ca sa nu zic total nepriceput) rufele in chiuveta de la camin, pe timpul studentiei.

Insa o imagine de fotografie hiper-realista imi staruie in memorie: Spalatoria-Curatatorie-Chimica-De-La-Podul-Inalt. O uriasa hala industriala in care, printr-un abur dens, halucinant, fierbinte, amplificat de gerul iernii de afara care patrundea printre geamurile mari, sparte, se aflau peste o suta de femei, dezbracate complet pana la brau dar imbracate in chiloti albi tetra de la brau in jos. Ele spalau manual mii de cearsafuri, fete de perna, fete de masa, draperii, perdele si covoare, pentru hotelurile , restaurantele, cantinele muncitoresti si caminele de nefamilisti ale orasului. Mi se ratacise o geaca pe care o dadusem la curatat si administratorul, un tip mititel, rotofei, cu creionul chimic dupa ureche si ochelari cu dioptrii uriase pe nas, voios si sprinten ca o caprioara, ma condusese in acel decor de film nord-coreean, pentru a concluziona, cu fata congestionata de efortul sau de a cobori cele patruzeci de trepte care il condusesera pana in mijlocul spalatoreselor:

- Acum v-ati convins? mi-a strigat el in sus, facandu-si mainile palnie. Nu exista nici o geaca in aceasta sectie! Nu ne mai faceti hoti prin ziare si pe la Reflector! Uitati-va si dumneavoastra! Sunt numai femei cinstite aici! Vedeti dumneavoastra vreo geaca? Ce Dumnezeu?

Spalatoresele incremenisera cu mainile in aer, ca intr-un stop cadru dintr-un film fara sonor, privind la noi cu ochii holbati de uimire. Picaturile de apa care cadeau din degetele lor pe pardoseala uda a halei sporeau tacerea nefireasca si apasatoare. Oare de ce izbucnisem pe neasteptate in hohote de ras, amplificate de ecoul halei? Pentru faptul ca ochelarii rotofeiului erau complet aburiti? Pentru ca dupa numai doua secunde de uluire muta, s-a dezlantuit un cor de o suta de tipete definind isteria? Poate pentru ca administratorul si-a luat o bataie de zile mari, cu prosoape ude, in tot acel vacarm din care eu am scapat, evident, cu fuga? Pentru ca tipetele cele isterice se transformasera mai apoi in ras, intr-o veselie generala de care numai femeile sunt in stare atunci cand sunt adunate in mare numar fara barbati, si in care se desluseau vorbele cele mai porcoase din lume? Sau pentru ca administratorul a aparut in biroul spalatoriei dupa numai un minut, gafaind si tinand in mana o rufa informa, cenusie, din care siroia apa?

- Va rog din suflet sa ma iertati! mi-a bolborosit grasunelul sughitand usor dupa silaba "ie" a cuvantului "iertati", printre firicelele de apa care ii siroiau pe obraji pana in gura, dandu-i aerul ca plansese indelung si-acum nu se mai putea opri. Poftiti si bonul dumneavoastra, uitati aici creionul chimic, semnati va rog, ma iertati va rog ca s-a cam udat. Luati geaca asa sau asteptati sa se usuce, cateva minute?

Plec la Venetia

2008-07-17T22:58:00.013+03:00

La multi ani, Tea! Nepotica mea cea mai "mare" a implinit doi ani. Eheheee!... Cum trece timpul! Sa cresti mare, frumoasa, desteapta si sanatoasa, Tea!

Nu am nici un text "destept" azi. Am insa o veste buna. Plec la Venetia! :)... E calatoria pe care o planuisem asta iarna pentru finalizarea proiectului meu Vivaldi (editarea monografiei pe care am scris-o deja si inca nu are fotografiile documentare anexe), dar care e posibila numai acum, pentru ca in restul anului sunt tot felul de activitati acolo si nici o posibilitate de cazare. In treacat fie zis, proiectul l-am inceput tot la Institutul Cultural Roman din Venetia, acum 11 ani. Asa ca la sfarsitul lunii august, voi fi in Serenissima, patria Preotului Rosu (mi-am luat si bilet de avion azi). As vrea sa fac fotografii si pentru o expozitie mai ampla, poate itineranta.

Nota: Fotografia cu aruncarea in aer a turnului Campanille din Piata San Marco (dreapta jos) ca urmare a deteriorarii sale grave in urma unui mare cutremur e din 1902, cea cu turnul intreg (stanga jos) e din 1870 iar cafeneaua nocturna din piata (sus, sub titlu) se numeste Florian. E o cafenea celebra, in care au cantat si au baut studenteste chiar Haendel si Scarlatti, pe la 1700. Sub adapostul mastii, care se purta mai bine de o jumatate de an in carnaval, e posibil sa fi fost frecventata de insusi Vivaldi. De ce nu?

___________________________________________________

Absint

2008-07-16T12:35:00.021+03:00

Unde-s carciumile de alta data? Una dintre ele, de top, de antologie, de comanda, era, pe la-nceputul anilor '90, "Restaurantul familial" de langa Cinema Modern din cartierul ploiestean de vest. Acolo isi racnea cantecele o gurista imbracata in costum national, avea ca la vreo 50 de ani, era slaba, fara dinti (defapt avea unu sus si doi jos, ca aparatul de compostat bilete in autobuz), nu canta, parca musca din microfonia microfonului, asa cum musca aerul sau jetul de apa cainii. O acompaniau incordati, obositi, tristi, un acordeonist si un baterist care batea cu betele intr-o toba mica cu pielea zigzagata de leucoplast si banda izolanta si un cinel din bronz, spart, indoit, sifonat, cu marginile franjurate. Pardoseala de ciment era vesnic uda, oglindea dinspre pamant, ca prin ceata, o realitate de doua ori mai trista. Paharele cu triple sec sau tescovina erau mereu jegoase. Unicul bec de neon, agatat din tavan de un fir electric innadit, palpaia pe ultima sa suflare, leganandu-se sinucigas. Eu si tati ne distram privindu-i pe cei din jur, la un paharel de lichior crema de ciocolata.

Personaje: Nino, Vania, Eu, Ospatari, Popor.
Locatia: Carciuma de deasupra cinematografului "Cinemascop", seara, iarna, vreme ploioasa
Anul: 1987

Eu: tac si zambesc tamp de vreo jumatate de ora, mimand fumatul unei tigari bulgaresti, invartind un pahar de coniac chinezesc ca pe unul de absint adevarat, verde si parfumat cu iz de frunze de pelin.
Nino si Vania: intr-un nor de fum, prinsi bine de binefacerile alcoolului asupra sufletului omenesc. Imbratisati, se leagana incet, cantand o chestie ruseasca, melancolica, "Sulico", piesa preferata a lui Stalin la inceputul anilor '50.
Poporul, in semiintuneric: frig, rumoare, fum.

Vania: "Zi, cu atunci si-asa, da de la inceput, ca sa-nteleg, cum a fost?"

Nino:"Nu, ca nu ma mai nervez, ca acu m-am linistit daca stam sa ne gandim."

Vania: "Am vazut io ca nu mai esti inervat ca nu ziceam."

Nino: "Stai ca zic, nu ca am fost, dar in sfarsit, ca parca era inadins, eu ieram linistit in statia de autobuz."

Vania: "Dimineata, sau?"

Nino: "Dimineata, ti-am zis, urc linistit, si o data o vad pe scaun ca incepe, ca eu de ce atata si-atata si cutare, nu-mi venea sa cred, m-am uitat odata asheaaa, stii tu cum ma uit daca ma nervez si pe-urma si altii care au urcat, se–nghesuiau, parca nici nu-mi venea cuvintele, asta ma oftica cel mai tare si eram cum sa zic, obosit dupa shchimb, stii cum e... Da si mie un foc... Mai vine micii aia?"

Vania: "Si?"

Nino (tragand adanc un fum in piept si sorbind incet din pahar): "O iau usor mai pe departe si-i zic, uite cum e, nu ma face tu pe mine ca nici eu n-am zis nimic ieri si zace in mine multe, de sa te iei tu de mine, mereu si mereu si mereu. Cuuum caaaare?!? Adica ceee vrei sa zici, intelegi, ca m-am nervat dintr-o data ca se uita ca proasta si de-acu ma gandeam ca mai bine nici nu-i mai zic, totusi, ca nu e fata rea, adica tu o stii, are si ea momentele ei, de exemplu acu doua zile am luat capsulele alea de autosifon ca ea nici pe-alea nu le incarca, baaaaai, n-am vazut asa ceva de cand mama m-a facut. Nu, ca asa si asa, nici nu ma mai uitam la ea, crede-ma, pai daaaa, era lume in autobuz si ma cunoaste si pe mine lumea, de-aia ma apuca nervii, p-o parte ca si io sunt om intelegator, dar nici asa nu mai merge, in nici un caz, nu? Nu mai mergeee, clar, asculta aici la mine, gata. Pot si io cat pot, merg, fac, iarasi vin, dar totusi, nu merge asa, ca sa ma gandesc la atatea si atatea, nu?"

Vania (tragand un fum adanc in piept si sorbind din pahar linistit): "Si ea ce-a zis?"

Nino: "Ce sa zica? Nimic."

___________________________________________________

Batranele tipografii

2008-07-15T10:47:00.023+03:00

In mai putin de 10 ani tiparul inalt a fost inlocuit complet de tehnicile digitale. Nimic nou, s-ar zice, e totusi impresionant sa vezi cum toate masinariile alea vechi, uriase (rotativele), din anii '50 - '60, au fost demontate si aruncate la fier vechi. Din cei peste 300 de muncitori de odinioara, au mai ramas numai vreo cinci-sase. Zau ca nu-i un repros, e doar o constatare trista. Am incercat, da degeaba, sa sensibilizez conducerea vechii tipografii, sa nu le arunce chiar pe toate, sa faca un mic muzeu tehnic al tipariturii de exemplu. Nu a avut ecou ideea mea. Si, uite asa, cu incetul, generatiile viitoare de tineri habar nu vor mai avea cum se tipareau cartile, pana nu demult. Ce bine, totusi, ca am reusit de curand sa "fur" cateva imagini cu zetaria cea veche, cu literele de plumb si setarasele lor din lemn, cu presa manuala pentru spalt, pentru exemplarul "bun de tipar"! Scuze pentru zambetul meu total nepotrivit, dar as zice ca radeam si eu asa, a proasta (rasu-plansu, nu?), gandindu-ma ca ceea ce vedeam era o distrugere ireversibila. Macar sa ma dau mare ca m-am pozat langa o clipa de istorie care a fugit chiar sub ochii mei, nu? Luati de va minunati!

__________________________________________________________

Dupa cenzura, iarasi cenzura

2008-07-14T20:46:00.006+03:00

Vinerea trecuta mi-am fixat o intalnire cu Tania Radu la Institutul Cultural Roman, in legatura cu un proiect mai vechi venetian, inca nefinalizat editorial – o monografie Vivaldi. De cand nu i-am mai vazut pe ea si pe Dan C. Mihailescu, sotul ei? De la inceputul anilor '90 (cand au scris si au vorbit atat de frumos despre romanul meu "Ambasadorul", scos in sfarsit de la index dupa revolutie din sertarele editurii "Cartea Romaneasca")? Ce traire ciudata imi produce asteptarea in marea sala a ICR, care acum gazduieste o impresionanta expozitie foto cu monumente evreiesti din Romania. Ceva intre teama ca mi se va comunica foarte politicos ca nu voi fi primit in audienta si fiorul-frison al dezamagirii. Seamana cumva cu asteptarea mea in holul editurii "Cartea Romaneasca" la inceputul anilor '80, cand am inteles ce inseamna forta brutala a cenzurii si a reducerii la tacere. Tania este acum vicepresedinte al institutiei culturale aflate in casoaia boiereasca de vis a vis de MAE, ce om important a devenit, si cum a reusit ea, totusi, sa ramana aceeasi fiinta delicata dintotdeauna, cum n-a trecut peste ea tavalugul prostiei de a crede ca o functie te poate transforma in altcineva. Asteptarea in holul ICR, da, mai semana cu antecamera pe care am facut-o la Humanitas acum doi ani, crezand ca Liiceanu o sa-mi reediteze "Ambasadorul", la indemnul lui Mircea Cartarescu. Dar nu, omul asta pe care il admiram pentru "Jurnalul de la Paltinis" si filmele despre Cioran, m-a facut sa simt din nou umilinta cenzurii si a trecerii la index, la departare de douazecisicinci de ani, la fel de neinteles si de absurd ca pe timpul temutului cenzor Dulea. "Nu e interesat de cartea ta", mi-a scris cu amaraciune Mircea. Ok, traim intr-o tara in care in mod firesc, democratic, dicteaza cererea si oferta. Asa ca nu am nimic de reprosat, in principiu. Daca un roman de palmares (de ce-as fi modest sa nu o afirm? si-asa se pare ca am fost uitat!), despre care au scris cronici favorabile cam toti criticii importanti de dupa revolutie, nu il intereseaza pe Liiceanu, ce pot eu sa fac? Desigur, absolut nimic. Ramane insa sentimentul acela straniu, greu de descris in cuvinte, pe care il incerc ori de cate ori sunt nevoit sa astept pe holurile unei mari institutii (fie editura, minister, ambasada sau primarie) amabilitatea si ingaduinta de a fi primit si ascultat. Cu toate ca tot ceea ce se intampla cultural in Romania de azi are darul de a ma descuraja, intrista, deprima, eu continuu sa visez carti pe care vreau sa le public, la fel de emotionat si inconstient ca pe vremuri. Intrebarea cea mare si adevarata este: mai are cineva nevoie de cartile mele? Pe bune.

In delegatie

2008-07-13T22:58:00.003+03:00

Cuvantul asta, delegatie, are in mintea mea o rezonanta ezoterica, pentru ca ma lasa perplex ca un culoar labirintic kafkian dintr-o cladire tampita gen Directia Muncii, in care nu intelegi niciodata de ce si unde anume trebuie sa duci cate o hartie, formular, cerere, dosar cu sina sau timbru fiscal (care se gaseste numai si numai la posta, iar posta de regula e la kilometri departare de birourile cu pricina). Am convins-o cu greu pe directoarea unui supermarket parizian ca am nevoie de o stampila pe delegatia mea din Romania, nu intelegea nici nevoia stampilei, cu-atat mai putin cuvantul delegatie. Iar la Hanovra in Germania, la celebrul targ international, nu am obtinut in nici un chip vreo stampila pe ciudata mea hartie care se intitula "Delegatie", se uitau doar lung la mine si nu intelegeau de ce ar fi nevoie de asa ceva.

Astazi Sebi mi-a povestit (via Catalina) istoria unui tip care a plecat chipurile "in delegatie" pentru o saptamana, timp in care, evident, el s-a cuibarit la amanta lui din blocul de vis a vis. Dupa vreo trei zile, a plecat dis de dimineata omul sa duca gunoiul la ghena, imbracat doar in halat si papuci, dar la intoarcere a uitat sa urce la apartamentul amantei si a ajuns, distrat, chiar la usa propriului sau apartament. I-a deschis binenteles sotia care l-a privit drept in ochi si i-a adresat aceasta intrebare: "Asa, Gicule, in delegatie, da?"