Nu s-au pierdut nici mesaje și nici comentarii așa că vă sugerez să apăsați pe adresa de mai jos pentru a fi redirecționați către noul blog! :)
sâmbătă, august 16, 2008
vineri, august 15, 2008
Verişori, verişoare, unchi şi mătuşi
Trăieşte el omul liniştit, pe la cinci ani, savurându-şi fiecare clipă de tihnă, dimineaţă de dimineaţă. E vară, stai pe pragul din faţa uşii, e cerul se
nin şi nici un pic de zarvă, motanul cel negru doarme liniştit la umbra teiului, câinele Azor al lui Roji neni moţăie sub nucul de lângă Sucioaia, nevasta croitorului mititel. Gănioaia aruncă o găleată cu apă la canal. Fetiţele ei mă privesc cu nasul turtit de geamul ferestrei lor de la bucătărie. Blumm baci iese de la toaletă şi o încuie cu ditai cheia. Ştefi neni îşi ia caprele şi pleacă pe strada Drăgăşani să le pască. Ioji, fratele ei, a plecat la armată. Hermann baci cu şorţul lui mare de piele o ajută pe Ştefi să mâne caprele şi îi deschide poarta, că doar de-aia e portar. Hermann neni stă la poartă de cu noaptea în cap şi plânge de dorul fiului ei. Domnu Codreanu iese din beciul casei bogate unde locuieşte el cu familia sa, lângă familia Blidaru, naşii mei, şi pleacă la frizerie pentru că e frizer. Frida şi Ella îşi scot străbunica la soare într-un balansoar din răchită împletită. Toni nebunul, fratele lor, pleacă să cumpere lapte într-o cantă, de la lăptăria aflată la două case mai încolo. 
Şi dintr-o dată apar în viaţa ta nişte persoane cu totul şi cu totul noi, care se uită la tine cu ochii mari, legănându-se când pe un picior, când pe celălalt, cărora trebuie să le dai din eugenia ta, pe care o savurai până atunci de unul singur şi din care apucaseşi să muşti de două ori. Se numesc verişori şi sunt din Ardeal: Laura, mai mică şi firavă, cu ochii verzi şi părul foarte lung şi Nicu, de vârsta ta, blond cu ochii albaştri pe care va trebui să-l strigi Nicu-mic, pentru a-l deosebi de Nicu-mare, fratele tău din clasa a opta. Ei se adaugă celorlalţi copii care se numesc verişori deja: Şandor, Ghiţă, Nelu Pop, Cos
ti, Nuţi, Mărioara. Un pic mai târziu apar alţii: un alt Costi şi Puiu şi un alt Nelu foarte mic. La depărtare de puţine veri, afli despre alţi trei: Nelu şi Victoriţa din Piteşti şi Polina din Sineşti. Şi ei se numesc tot verişori. Persoanelor mari care sunt părinţii lor, trebuie să le porţi mult mai mult respect decât lui Laux baci de la etaj sau lui Decsi neni de lângă Gănioaia, nu mai zic de Ross neni de la intrarea în curte, sau de domnul şi doamna Mihailovici care locuiesc în casa bogaţilor. Trebuia să-i respecţi chiar mai mult decât pe familia Goldgraber şi Schnabell de la etaj cărora le spuneai "săr'mâna". Se numeau unchi şi mătuşi: Jeni, Gusti, Victoriţa, unchiul Florian, tanti Marişka, Alexandru, Droloşoaia, Todor, Victoria. Lor trebuia să le spui "ceau" în loc de "săr'mâna", ca să nu se supere pe tine. Mai erau unchiul 
Etor şi tanti Mia din Piteşti, Gâga şi nenea Matei din Sineşti. Mulţi verişori, verişoare, unchi şi mătuşi afli că ai la Moigrad, în Ardeal. Îţi devin, cu încetul, cei mai buni prieteni şi parteneri de joacă. Îţi împarţi bucuros cu ei nu numai eugenia, dar şi orice felie de pâine unsă cu untură sau cu marmeladă. 
Te îmbăiezi vara cu ei în aceeaşi vană mare, în curte, cu apa încălzită de la soare. Te scalzi cu ei în gârlă sau vă îngropaţi în grâul din carul cu boi care se duce noaptea la moara din Potcoava, după treieratul cu batoza neamţului, şi aruncaţi râzând boabele în sus să vă cadă în cap, ca o ploaie de nisip. După vreo zece-cincisprezece ani, vă vedeţi din ce în ce mai rar. După alţi treizeci realizezi că nu i-ai mai întâlnit demult sau chiar deloc. Şi dintr-o dată ţi se face tare dor de ei.
nin şi nici un pic de zarvă, motanul cel negru doarme liniştit la umbra teiului, câinele Azor al lui Roji neni moţăie sub nucul de lângă Sucioaia, nevasta croitorului mititel. Gănioaia aruncă o găleată cu apă la canal. Fetiţele ei mă privesc cu nasul turtit de geamul ferestrei lor de la bucătărie. Blumm baci iese de la toaletă şi o încuie cu ditai cheia. Ştefi neni îşi ia caprele şi pleacă pe strada Drăgăşani să le pască. Ioji, fratele ei, a plecat la armată. Hermann baci cu şorţul lui mare de piele o ajută pe Ştefi să mâne caprele şi îi deschide poarta, că doar de-aia e portar. Hermann neni stă la poartă de cu noaptea în cap şi plânge de dorul fiului ei. Domnu Codreanu iese din beciul casei bogate unde locuieşte el cu familia sa, lângă familia Blidaru, naşii mei, şi pleacă la frizerie pentru că e frizer. Frida şi Ella îşi scot străbunica la soare într-un balansoar din răchită împletită. Toni nebunul, fratele lor, pleacă să cumpere lapte într-o cantă, de la lăptăria aflată la două case mai încolo. 
Şi dintr-o dată apar în viaţa ta nişte persoane cu totul şi cu totul noi, care se uită la tine cu ochii mari, legănându-se când pe un picior, când pe celălalt, cărora trebuie să le dai din eugenia ta, pe care o savurai până atunci de unul singur şi din care apucaseşi să muşti de două ori. Se numesc verişori şi sunt din Ardeal: Laura, mai mică şi firavă, cu ochii verzi şi părul foarte lung şi Nicu, de vârsta ta, blond cu ochii albaştri pe care va trebui să-l strigi Nicu-mic, pentru a-l deosebi de Nicu-mare, fratele tău din clasa a opta. Ei se adaugă celorlalţi copii care se numesc verişori deja: Şandor, Ghiţă, Nelu Pop, Cos
ti, Nuţi, Mărioara. Un pic mai târziu apar alţii: un alt Costi şi Puiu şi un alt Nelu foarte mic. La depărtare de puţine veri, afli despre alţi trei: Nelu şi Victoriţa din Piteşti şi Polina din Sineşti. Şi ei se numesc tot verişori. Persoanelor mari care sunt părinţii lor, trebuie să le porţi mult mai mult respect decât lui Laux baci de la etaj sau lui Decsi neni de lângă Gănioaia, nu mai zic de Ross neni de la intrarea în curte, sau de domnul şi doamna Mihailovici care locuiesc în casa bogaţilor. Trebuia să-i respecţi chiar mai mult decât pe familia Goldgraber şi Schnabell de la etaj cărora le spuneai "săr'mâna". Se numeau unchi şi mătuşi: Jeni, Gusti, Victoriţa, unchiul Florian, tanti Marişka, Alexandru, Droloşoaia, Todor, Victoria. Lor trebuia să le spui "ceau" în loc de "săr'mâna", ca să nu se supere pe tine. Mai erau unchiul 
Etor şi tanti Mia din Piteşti, Gâga şi nenea Matei din Sineşti. Mulţi verişori, verişoare, unchi şi mătuşi afli că ai la Moigrad, în Ardeal. Îţi devin, cu încetul, cei mai buni prieteni şi parteneri de joacă. Îţi împarţi bucuros cu ei nu numai eugenia, dar şi orice felie de pâine unsă cu untură sau cu marmeladă. 
Te îmbăiezi vara cu ei în aceeaşi vană mare, în curte, cu apa încălzită de la soare. Te scalzi cu ei în gârlă sau vă îngropaţi în grâul din carul cu boi care se duce noaptea la moara din Potcoava, după treieratul cu batoza neamţului, şi aruncaţi râzând boabele în sus să vă cadă în cap, ca o ploaie de nisip. După vreo zece-cincisprezece ani, vă vedeţi din ce în ce mai rar. După alţi treizeci realizezi că nu i-ai mai întâlnit demult sau chiar deloc. Şi dintr-o dată ţi se face tare dor de ei. joi, august 14, 2008
Rialiti şou
Acest text este un pamflet.
Din clipa în care azi noapte s-a auzit la telefon vocea unui jurnalist râzând în hohote nestăvilite, cu lacrimi, sincer, la celebra televiziune numită răutăcios de unii zero teve într-o emisiune dedicată femeii nefericite care a dispărut de acasă mai demult şi nu se mai ştie nimic desprea ea, mi-am dat seama că realizatorul ei e cu adevărat genial.
Multă lume ori e scandalizată ori nu înţelege de-a dreptul ce-o fi găsit juriul la filmul lui Mungiu cu avortul, de i-au dat Marele premiu la Cannes. Dar eu vă zic cu maximă seriozitate: tot ceea ce se întâmplă în acel "rialiti şou" noapte de noapte (că n-ai cum să-l grafiezi corect în engleză, nici dacă ai sta în cap, deoarece pur şi simplu n-ai mai avea cap dacă ai grafia corect în orice limbă a pământului un fenomen într-atât de redundant!) întrece orice imaginaţie. Numai episodul de ieri, rezumat într-un banal scenariu şi filmat cu un buget de cel mult o mie de euro, ar fi de departe cel mai tare film al tuturor timpurilor, ar lua toate premiile tuturor festivalurilor de film din lume, desigur şi Oscarurile la toate categoriile. Pentru interpretare, roluri principale: tânăra cu păru' lung şi negru care ştie despre dispărută totul dar nu vrea să zică nici după 90 de zile şi nopţi şi bărbatul din popor care a câştigat la loto dar n-a avut noroc. Pentru roluri secundare: bona dansatoare pe masă şi soţul ei revoltat că bona a căzut pe spate în direct. Pentru o voce din off: psihologul politicos, jignit şi deprimat care şi-a chemat în ajutor copilul care să confirme telefonic naţiunii că nu are bile în pantaloni sau în altă parte. Pentru muzică: manelele aferente. Pentru montaj: casetele video doveditoare, zdrobitoare de minciuni ascunse abil şi date în vileag. Pentru scenografie, decoruri, lumini şi umbre: poza ecranului cu toate burtierele şi etichetele colorate de la galben şi verde, până la roşu intens şi albastru. Pentru regie: omuleţului taciturn şi cumsecade care îşi bate joc de toţi invitaţii râzându-şi de ei în barbă, pentru că, evident, aceştia o merită. Mungiu ar avea de ce să fie invidios pe o astfel de performanţă. Nu glumesc deloc. 
Emisiunea de la un cap la altul nu e numai un kitsch de referinţă, pentru că acest lucru e prea evident. E o radiografie grotescă a societăţii româneşti, o vitrină a tot ceea ce ne compune de la revoluţie încoace, de la politică, la babele nebune care vor să intre în direct să-şi spună of-ul; de la dorinţa de ieşire din anonimat, la analizele jurnalistice cu creta pe tablă; de la faţa locului, noaptea, săpând cu excavatorul sau răsturnând cu buldozerul după dovezi incriminatorii, la feţele unor invitaţi care se devorează şi se împacă din zece în zece secunde, adică tot cam atât cât durează şi pauzele de publicitate realizate şi ele teribil de trist, într-un amalgam care pare a compune un caleidoscop zăpăcitor de bâlci din anii '60. Nu glumesc, repet: bravo! Bravo pe bune! Îi strâng mâna realizatorului de rating maxim, cu onestitate: jos pălăria! Aşa ţărişoară, aşa rialiti şou!
P.S. Nu simţiţi nevoia să vă limpeziţi, după toată bălăceala "mioritică" de mai sus? Cu precizarea că AICI se încheie zona de pamflet, hai să ascultăm un cântec foarte curat şi simplu despre iubire (din fericire, mai există încă aşa ceva).
Măr Verde - "Nu vreau"
___________________________________________________________
Din clipa în care azi noapte s-a auzit la telefon vocea unui jurnalist râzând în hohote nestăvilite, cu lacrimi, sincer, la celebra televiziune numită răutăcios de unii zero teve într-o emisiune dedicată femeii nefericite care a dispărut de acasă mai demult şi nu se mai ştie nimic desprea ea, mi-am dat seama că realizatorul ei e cu adevărat genial.
Multă lume ori e scandalizată ori nu înţelege de-a dreptul ce-o fi găsit juriul la filmul lui Mungiu cu avortul, de i-au dat Marele premiu la Cannes. Dar eu vă zic cu maximă seriozitate: tot ceea ce se întâmplă în acel "rialiti şou" noapte de noapte (că n-ai cum să-l grafiezi corect în engleză, nici dacă ai sta în cap, deoarece pur şi simplu n-ai mai avea cap dacă ai grafia corect în orice limbă a pământului un fenomen într-atât de redundant!) întrece orice imaginaţie. Numai episodul de ieri, rezumat într-un banal scenariu şi filmat cu un buget de cel mult o mie de euro, ar fi de departe cel mai tare film al tuturor timpurilor, ar lua toate premiile tuturor festivalurilor de film din lume, desigur şi Oscarurile la toate categoriile. Pentru interpretare, roluri principale: tânăra cu păru' lung şi negru care ştie despre dispărută totul dar nu vrea să zică nici după 90 de zile şi nopţi şi bărbatul din popor care a câştigat la loto dar n-a avut noroc. Pentru roluri secundare: bona dansatoare pe masă şi soţul ei revoltat că bona a căzut pe spate în direct. Pentru o voce din off: psihologul politicos, jignit şi deprimat care şi-a chemat în ajutor copilul care să confirme telefonic naţiunii că nu are bile în pantaloni sau în altă parte. Pentru muzică: manelele aferente. Pentru montaj: casetele video doveditoare, zdrobitoare de minciuni ascunse abil şi date în vileag. Pentru scenografie, decoruri, lumini şi umbre: poza ecranului cu toate burtierele şi etichetele colorate de la galben şi verde, până la roşu intens şi albastru. Pentru regie: omuleţului taciturn şi cumsecade care îşi bate joc de toţi invitaţii râzându-şi de ei în barbă, pentru că, evident, aceştia o merită. Mungiu ar avea de ce să fie invidios pe o astfel de performanţă. Nu glumesc deloc. 
Emisiunea de la un cap la altul nu e numai un kitsch de referinţă, pentru că acest lucru e prea evident. E o radiografie grotescă a societăţii româneşti, o vitrină a tot ceea ce ne compune de la revoluţie încoace, de la politică, la babele nebune care vor să intre în direct să-şi spună of-ul; de la dorinţa de ieşire din anonimat, la analizele jurnalistice cu creta pe tablă; de la faţa locului, noaptea, săpând cu excavatorul sau răsturnând cu buldozerul după dovezi incriminatorii, la feţele unor invitaţi care se devorează şi se împacă din zece în zece secunde, adică tot cam atât cât durează şi pauzele de publicitate realizate şi ele teribil de trist, într-un amalgam care pare a compune un caleidoscop zăpăcitor de bâlci din anii '60. Nu glumesc, repet: bravo! Bravo pe bune! Îi strâng mâna realizatorului de rating maxim, cu onestitate: jos pălăria! Aşa ţărişoară, aşa rialiti şou!P.S. Nu simţiţi nevoia să vă limpeziţi, după toată bălăceala "mioritică" de mai sus? Cu precizarea că AICI se încheie zona de pamflet, hai să ascultăm un cântec foarte curat şi simplu despre iubire (din fericire, mai există încă aşa ceva).
Măr Verde - "Nu vreau"
___________________________________________________________
miercuri, august 13, 2008
Ars longa in corpore sano
În foto (1,2,3): Imagini din timpul unui "performance" realizat de Liceul de Artă din Ploieşti (muzică, dans şi pictură pe panouri mari de pânză realizată în centrul oraşului de trecătorii ocazionali, în special copii), cu prilejul jubileului semicentenar din luna mai 2008
___________________________________________________________
Primul aforism al lui Hippocrate suna astfel: "Ho bios brakhus he de tekhne makra", care s-a tradus mai apoi în limba latină: "Ars longa, vita brevis" (viaţa e scurtă dar arta e nepieritoare). 
Iar omul perfect, zicea Juvenal în "Satirele sale" (X, 356), nu cerea cerurilor decât sănătatea perfectă sufletească, spirituală, mentală, care să-i determine sănătatea fizic-armonioasă a trupului său. 
În timp, sensul maximei "Mens sana in corpore sano" (mintea sanatoasa generează un corp sănătos) s-a inversat, încât astăzi se spune că numai un corp sănătos are şi o minte sănătoasă. Iar corpul sănătos se menţine prin exerciţii fizice. Mai pe româneşte: faci sport, eşti mai deştept. Oare? 
Dacă priveşti filele carnetului de elev, începând încă din clasa întâi există trei materii devenite "cenuşăresele" şcolii: muzica, desenul şi sportul. Se alocă un spaţiu generos acestor discipline în programele şcolare obligatorii. Desenam cam de două, trei ori pe săptămână când eram mici şi ni se dădeau note. Cântam în cor la clasă dar şi la serbările şcolare, învăţam notele muzicale şi chiar solfegiam bătând masura cu braţul în sus şi-n jos şi iarăşi eram notaţi. Jucam fotbal în curtea şcolii dar mai făceam şi exerciţii fizice aliniaţi, ne frângeam mijlocul în dreapta şi stanga, sus-jos, trei-patru, hopa-ţop, şapte-opt. 
Ni se încheiau medii, care contau la media generală anuală, aşadar contau la obţinerea premiului întâi cu coroniţă sau a premiului doi, trei, menţiune sau nimic. Am ajuns să stăpânim arta desenului în toţi acei ani? Ştim să cântăm, sau tot mai suntem afoni (în cazul în care eram de la-nceput)? Suntem mai inteligenţi, datorită sportului ("Mens sana in corpore sano")? Sau am pierdut vremea degeaba, în tot acel timp?
Iar omul perfect, zicea Juvenal în "Satirele sale" (X, 356), nu cerea cerurilor decât sănătatea perfectă sufletească, spirituală, mentală, care să-i determine sănătatea fizic-armonioasă a trupului său. 
În timp, sensul maximei "Mens sana in corpore sano" (mintea sanatoasa generează un corp sănătos) s-a inversat, încât astăzi se spune că numai un corp sănătos are şi o minte sănătoasă. Iar corpul sănătos se menţine prin exerciţii fizice. Mai pe româneşte: faci sport, eşti mai deştept. Oare? 
Dacă priveşti filele carnetului de elev, începând încă din clasa întâi există trei materii devenite "cenuşăresele" şcolii: muzica, desenul şi sportul. Se alocă un spaţiu generos acestor discipline în programele şcolare obligatorii. Desenam cam de două, trei ori pe săptămână când eram mici şi ni se dădeau note. Cântam în cor la clasă dar şi la serbările şcolare, învăţam notele muzicale şi chiar solfegiam bătând masura cu braţul în sus şi-n jos şi iarăşi eram notaţi. Jucam fotbal în curtea şcolii dar mai făceam şi exerciţii fizice aliniaţi, ne frângeam mijlocul în dreapta şi stanga, sus-jos, trei-patru, hopa-ţop, şapte-opt. 
Ni se încheiau medii, care contau la media generală anuală, aşadar contau la obţinerea premiului întâi cu coroniţă sau a premiului doi, trei, menţiune sau nimic. Am ajuns să stăpânim arta desenului în toţi acei ani? Ştim să cântăm, sau tot mai suntem afoni (în cazul în care eram de la-nceput)? Suntem mai inteligenţi, datorită sportului ("Mens sana in corpore sano")? Sau am pierdut vremea degeaba, în tot acel timp?_______________________________
Foto 4: Oră de sport la o şcoală din România
marţi, august 12, 2008
După ce se culcă jucăriile
La mulţi ani, Cătălina!
Oricât de multe jucării mai scumpe sau mai ieftine i-ai cumpăra unui copil, vei constata că, la scurtă vreme după ce i le-ai oferit în dar,
plictisindu-se, le abandonează sau, în cel mai fericit caz, le trimite "la culcare", să facă nani după amiaza în locul lui. 
Ce alternative are copilul să se distreze toată ziulica, odată ce jucăriile respective nu mai prezintă interes pentru el? 
În primul rând, inventivitatea. De cele mai multe ori, copiii se joacă în nisip sau cu pământ, frământându-l cu mâinile ore în şir. Sau deturnează funcţionalitatea firească a obiectelor electro-casnice, le transformă în obiecte de joacă, le însufleţesc, vorbesc cu ele (Lumi i-a făcut odată "baie" radioului portativ "Toshiba" primit în dar de la Mimi care lucra pe-atunci la "Shop"-ul din Reşiţa; Sebi vedea în chitara mea un fel de camion sau maşină de curse, numai bună de târât pe jos, pe covor; 
Cris avea un cult al obiectelor mici din bucătărie pe care le însufleţea, vorbea cu ele foarte serios). Eu unul confecţionam un fel de cutiuţă muzicală când eram mic, dintr-o cutie cu chibrituri, întinzând un fir subţire de cauciuc peste două beţe care erau lipite de cutie la extremităţile faţetei acesteia. 
Suna frumos, ca o mandolină. Copiii din curte ne acompaniam cu astfel de instrumente, cântând cu vocea de exemplu "Boţi-boţi-tarca" (am 
transliterat romaneste, pentru că habar nu am cum se scrie corect şi nici ce înseamnă textul repectiv în limba maghiară) dar şi multe alte cântece cunoscute. Era o mică orchestră de "mandoline", care cânta îngrozitor de fals dar cu multă pasiune. După aceea ne tăvăleam pur şi simplu prin iarbă, în părculeţul din faţa şcolii. Nu ne tăvăleam câteva clipe. Ne tăvăleam ore în şir, râzând în hohote, aş zice acum, degeaba. Dar atunci existau motive clare pentru toată veselia aceea generală. Le mai ţinem minte?
_________________
Oricât de multe jucării mai scumpe sau mai ieftine i-ai cumpăra unui copil, vei constata că, la scurtă vreme după ce i le-ai oferit în dar,
plictisindu-se, le abandonează sau, în cel mai fericit caz, le trimite "la culcare", să facă nani după amiaza în locul lui. 
Ce alternative are copilul să se distreze toată ziulica, odată ce jucăriile respective nu mai prezintă interes pentru el? 
În primul rând, inventivitatea. De cele mai multe ori, copiii se joacă în nisip sau cu pământ, frământându-l cu mâinile ore în şir. Sau deturnează funcţionalitatea firească a obiectelor electro-casnice, le transformă în obiecte de joacă, le însufleţesc, vorbesc cu ele (Lumi i-a făcut odată "baie" radioului portativ "Toshiba" primit în dar de la Mimi care lucra pe-atunci la "Shop"-ul din Reşiţa; Sebi vedea în chitara mea un fel de camion sau maşină de curse, numai bună de târât pe jos, pe covor; 
Cris avea un cult al obiectelor mici din bucătărie pe care le însufleţea, vorbea cu ele foarte serios). Eu unul confecţionam un fel de cutiuţă muzicală când eram mic, dintr-o cutie cu chibrituri, întinzând un fir subţire de cauciuc peste două beţe care erau lipite de cutie la extremităţile faţetei acesteia. 
Suna frumos, ca o mandolină. Copiii din curte ne acompaniam cu astfel de instrumente, cântând cu vocea de exemplu "Boţi-boţi-tarca" (am 
transliterat romaneste, pentru că habar nu am cum se scrie corect şi nici ce înseamnă textul repectiv în limba maghiară) dar şi multe alte cântece cunoscute. Era o mică orchestră de "mandoline", care cânta îngrozitor de fals dar cu multă pasiune. După aceea ne tăvăleam pur şi simplu prin iarbă, în părculeţul din faţa şcolii. Nu ne tăvăleam câteva clipe. Ne tăvăleam ore în şir, râzând în hohote, aş zice acum, degeaba. Dar atunci existau motive clare pentru toată veselia aceea generală. Le mai ţinem minte?luni, august 11, 2008
Restaurantul ca teatru
Primul birt în care am intrat vreodată se numea "Ciocârlia", era lângă Gara Mică, de unde începea liniştita şi frumoasa Alee CFR, care ducea spre clubul şi stadionul ICOT, spre impresionantele uzine mecanice şi spre Pădurea Verde (am asociat din cauza asta întotdeauna cuvântului "alee" senzaţiei de tihnă, linişte, odihnă). 
Nu cred că aveam mai mult de 4 ani iar tatăl meu vreo 37. În timpul zilei, birtul avea o clientelă pestriţă, oamenii veneau grăbiţi la ieşirea din schimb, între două trenuri cum se spune, îşi luau în ţoiuri câte un deţ de tescovină sau şliboviţă şi plecau. Dar la grădina de vară, seara, bărbaţii îşi aduceau soţiile şi copiii, mâncau şniţele cu cartofi piure şi salată de sfeclă roşie şi dansau tango pe un ring perfect rotund în acordurile discrete ale unei orchestre de cafe concert cu acordeon Hohner, două viori, pian, contrabas şi baterie cu periuţe hârşâite apatic pe pielea de viţel a tobei mici şi a fuss-cinelului. La birt, duminica pe la prânz, când ne întorceam de la Ocico-piaţ (talciocul oraşului), prezenţa mea era garanţia că tatăl meu nu se va îmbăta şi va ajunge acasă pe picioarele lui, binedispus, în vervă şi generos (ne dădea fiecăruia câte-un leu, doi, să ne cumpărăm o savarină sau o ciocolată Carpaţi). Seara la grădină, eram sprijinul îndemnurilor disperate ale mamei de a pleca acasă, pentru că se făcea de miezul nopţii iar violonistul care era stangaci şi cânta în simetrie perfectă cu partenerul său, interpreta duios, zâmbind cu dinţi de aur, în aşteptarea celor zece lei pe care tata îi lipea de frunte după fiecare Zaraza interpretată cu voce de gramofon. 
Mi-am dat seama după mulţi ani că restaurantul, cafeneaua, barul, cârciuma, ar putea fi asemănate cu un fel de teatru, cu scenă (ringul), cu interpreţi (solişti, orchestră) şi public (consumatorii), după cum remarca extrem de subtil şi cu mult talent gurmandologul parizian Pierre Rival, autor al unui celebru roman numit "Alimentation generale". Adevăratul teatru însă nu era acesta, ci tot ce se întâmpla acolo, absolut spontan. Fiecare client, şef de restaurant, bucătar, şef de sală, barman, ospătar, piccolo sau femeie de servici care moţăia la toalete împărţind parcimonios hârtia igienică îşi avea rolul său, iar replicile (irepetabile) nu puteau fi decât geniale, era mai mult decât commedia dell'arte sau performance, pentru că acestui spectacol fascinant nu-i era necesar un autor, un libretist, cu atât mai puţin un regizor. Într-un restaurant se consumă drame, cupluri tragice se despart, se ceartă, plâng, altele dimpotrivă abia sunt la prima cină romantică, există singuraticii care consumă absint sau se îmbată şi nu se mai lasă duşi după ora închiderii, vin aici deprimaţii dar şi voioşii, săracii şi bogaţii, exaltaţii şi blazaţii, cei săraci cu duhul dar şi geniile, proştii dar şi deştepţii. "
Odată ce-ai intrat într-o cârciumă nu mai eşti intelectual (medic, arhitect, artist, inginer, profesor universitar) nici muncitor, şomer sau tâlhar, eşti un beţiv ordinar şi nimic mai mult.", mi-a spus cândva un prieten artist grafician (evident la o bere). Încerc o trecere în revistă a câtorva dintre cele mai importante restaurante în care am văzut şi am aplaudat cu adânc respect spectacolul vieţii: Carul cu bere din Bucureşti, Capşa, Berlin, Gambrinus, Athenee Palace, Lido, Ambasador, dar şi "Fomistul" din Piaţa Palatului sau celebra bodegă a artiştilor din zona Ştirbei Vodă, "Nectarul" (ce mari actori am văzut acolo împreună cu Romeo Vanica, bun prieten, am putut vorbi cu ei ca de la "beţiv" la "beţiv" – insist cu aceste ghilimele, pentru că niciunul nu ajungea în starea de jalnică beţie, ci doar de bună dispoziţie, precum Ştefan Ciubotăraşu, Draga Olteanu, Ilarion Ciobanu, Gheorghe Dinică şi mulţi mulţi alţii). În Timişoara erau vestitele Cina, Lido, Carul cu bere din piaţa Traian, Szary Neny, o serie de birturi spre Turbină, în piaţa de fân (unde se dădea şi mâncare la sufertaş), la Pădurea Verde sau Ştrandul Mare. La Ploieşti, Pelicanul, Pomul Verde, Continental, Berbecul, Piccadilly, Grădiniţa sau Terasa Trandafirul. La Veneţia, cafeneaua Florian. Deşi îmi place peste măsură afirmaţia lui Dinică despre România: "Ţară mică, mese puţine", aş zice că nu neapărat mesele ar fi problema ca să te poţi bucura de spectacolul vieţii oferit de marile scene de teatru ale restaurantelor. Totul e să ştii cum să priveşti acest spectacol: cu lăcomie sau cu generozitate, cu trufie sau cu modestie, cu încrâncenare sau cu seninătate, cu dispreţ sau cu admiraţie.
Nu cred că aveam mai mult de 4 ani iar tatăl meu vreo 37. În timpul zilei, birtul avea o clientelă pestriţă, oamenii veneau grăbiţi la ieşirea din schimb, între două trenuri cum se spune, îşi luau în ţoiuri câte un deţ de tescovină sau şliboviţă şi plecau. Dar la grădina de vară, seara, bărbaţii îşi aduceau soţiile şi copiii, mâncau şniţele cu cartofi piure şi salată de sfeclă roşie şi dansau tango pe un ring perfect rotund în acordurile discrete ale unei orchestre de cafe concert cu acordeon Hohner, două viori, pian, contrabas şi baterie cu periuţe hârşâite apatic pe pielea de viţel a tobei mici şi a fuss-cinelului. La birt, duminica pe la prânz, când ne întorceam de la Ocico-piaţ (talciocul oraşului), prezenţa mea era garanţia că tatăl meu nu se va îmbăta şi va ajunge acasă pe picioarele lui, binedispus, în vervă şi generos (ne dădea fiecăruia câte-un leu, doi, să ne cumpărăm o savarină sau o ciocolată Carpaţi). Seara la grădină, eram sprijinul îndemnurilor disperate ale mamei de a pleca acasă, pentru că se făcea de miezul nopţii iar violonistul care era stangaci şi cânta în simetrie perfectă cu partenerul său, interpreta duios, zâmbind cu dinţi de aur, în aşteptarea celor zece lei pe care tata îi lipea de frunte după fiecare Zaraza interpretată cu voce de gramofon. 
Mi-am dat seama după mulţi ani că restaurantul, cafeneaua, barul, cârciuma, ar putea fi asemănate cu un fel de teatru, cu scenă (ringul), cu interpreţi (solişti, orchestră) şi public (consumatorii), după cum remarca extrem de subtil şi cu mult talent gurmandologul parizian Pierre Rival, autor al unui celebru roman numit "Alimentation generale". Adevăratul teatru însă nu era acesta, ci tot ce se întâmpla acolo, absolut spontan. Fiecare client, şef de restaurant, bucătar, şef de sală, barman, ospătar, piccolo sau femeie de servici care moţăia la toalete împărţind parcimonios hârtia igienică îşi avea rolul său, iar replicile (irepetabile) nu puteau fi decât geniale, era mai mult decât commedia dell'arte sau performance, pentru că acestui spectacol fascinant nu-i era necesar un autor, un libretist, cu atât mai puţin un regizor. Într-un restaurant se consumă drame, cupluri tragice se despart, se ceartă, plâng, altele dimpotrivă abia sunt la prima cină romantică, există singuraticii care consumă absint sau se îmbată şi nu se mai lasă duşi după ora închiderii, vin aici deprimaţii dar şi voioşii, săracii şi bogaţii, exaltaţii şi blazaţii, cei săraci cu duhul dar şi geniile, proştii dar şi deştepţii. "
Odată ce-ai intrat într-o cârciumă nu mai eşti intelectual (medic, arhitect, artist, inginer, profesor universitar) nici muncitor, şomer sau tâlhar, eşti un beţiv ordinar şi nimic mai mult.", mi-a spus cândva un prieten artist grafician (evident la o bere). Încerc o trecere în revistă a câtorva dintre cele mai importante restaurante în care am văzut şi am aplaudat cu adânc respect spectacolul vieţii: Carul cu bere din Bucureşti, Capşa, Berlin, Gambrinus, Athenee Palace, Lido, Ambasador, dar şi "Fomistul" din Piaţa Palatului sau celebra bodegă a artiştilor din zona Ştirbei Vodă, "Nectarul" (ce mari actori am văzut acolo împreună cu Romeo Vanica, bun prieten, am putut vorbi cu ei ca de la "beţiv" la "beţiv" – insist cu aceste ghilimele, pentru că niciunul nu ajungea în starea de jalnică beţie, ci doar de bună dispoziţie, precum Ştefan Ciubotăraşu, Draga Olteanu, Ilarion Ciobanu, Gheorghe Dinică şi mulţi mulţi alţii). În Timişoara erau vestitele Cina, Lido, Carul cu bere din piaţa Traian, Szary Neny, o serie de birturi spre Turbină, în piaţa de fân (unde se dădea şi mâncare la sufertaş), la Pădurea Verde sau Ştrandul Mare. La Ploieşti, Pelicanul, Pomul Verde, Continental, Berbecul, Piccadilly, Grădiniţa sau Terasa Trandafirul. La Veneţia, cafeneaua Florian. Deşi îmi place peste măsură afirmaţia lui Dinică despre România: "Ţară mică, mese puţine", aş zice că nu neapărat mesele ar fi problema ca să te poţi bucura de spectacolul vieţii oferit de marile scene de teatru ale restaurantelor. Totul e să ştii cum să priveşti acest spectacol: cu lăcomie sau cu generozitate, cu trufie sau cu modestie, cu încrâncenare sau cu seninătate, cu dispreţ sau cu admiraţie. duminică, august 10, 2008
Strada Kogălniceanu 9
Căutând imagini pentru o temă extrem de interesantă (pe care însă nu o mai abordez azi, tocmai pentru că între timp am găsit alte fotografii, legate de strada copilăriei noastre de la Timişoara), mi-am dat seama că tot universul cărţii "Visul de iarnă al Isabellei" (pe care am publicat-o acum 12 ani la RAO) se întindea pe un areal de numai patru hectare, adică atât cât a mai rămas azi din moşia de la Sineşti a străbunicului Dumitru Gavrilă din Cochineşti , care la inceput de veac douăzeci avea cam 20 de hectare. 
În acest "pătrat" cu latura de 200 de metri din cartierul numit Fabrik în harta imperială a oraşului se aflau şi canalul Bega şi piaţa de fân şi fabrica de ciorapi "Ocsko Tereza" şi parcul labirint cu o vegetaţie luxuriantă purtând acelaşi nume şi 
căminul de copii şi chiar depoul de tramvaie al ICOT sau ITAS, desigur se afla şi Şcoala Medie 5 de pe strada Simion Bărnuţiu, hanul pentru carele cu boi, vestitele Şase-Case şi stradaTelegrafului. Printr-un hazard de neînţeles, am găsit (via Google search) un fotograf pasionat de arhitectură veche, numit Attila Szekely, care a pozat recent strada 
Kogălniceanu din cartierul Fabrik de la un cap la altul şi, ca îndemnat de un fel de mână îngerească, s-a oprit cu cele mai multe detalii (fiindu-i necesare probabil alcătuirii unor releveuri) tocmai asupra casei noastre părinteşti, de la numărul 9 al acestei străzi. 
Cum rareori pot să spun că am întâlnit o asemenea coincidenţă, postez în continuare aceste fotografii, cu o gratitudine fără margini faţă de acest domn, pe care n-am avut ocazia să îl cunosc personal. E pentru prima oară când îmi dau seama că pasiunea mea pentru baroc nu e întâmplătoare, de vreme ce, copil fiind, stăteam ore în şir şi priveam acele decoraţiuni florale, îngeraşii, portretele zeităţilor antice şi întreaga stucatură a faţadei sau picturile murale şterse de timp
. Ce înseamnă recuperarea locaţiilor copilăriei? De ce ne bucurăm de orice frântură a imaginilor care păreau uitate? Cum arătau casele de demult? Dar oamenii, vecinii, prietenii, rudele? Ce făceau ei toată ziua? Noi înşine, cum eram? Avem imagini "vii" păstrate în memorie? S-au estompat? S-au deformat? S-au şters? De ce mai avem nevoie de ele? Dar, chiar mai avem nevoie de ele?
Kogălniceanu din cartierul Fabrik de la un cap la altul şi, ca îndemnat de un fel de mână îngerească, s-a oprit cu cele mai multe detalii (fiindu-i necesare probabil alcătuirii unor releveuri) tocmai asupra casei noastre părinteşti, de la numărul 9 al acestei străzi. 
Cum rareori pot să spun că am întâlnit o asemenea coincidenţă, postez în continuare aceste fotografii, cu o gratitudine fără margini faţă de acest domn, pe care n-am avut ocazia să îl cunosc personal. E pentru prima oară când îmi dau seama că pasiunea mea pentru baroc nu e întâmplătoare, de vreme ce, copil fiind, stăteam ore în şir şi priveam acele decoraţiuni florale, îngeraşii, portretele zeităţilor antice şi întreaga stucatură a faţadei sau picturile murale şterse de timp
. Ce înseamnă recuperarea locaţiilor copilăriei? De ce ne bucurăm de orice frântură a imaginilor care păreau uitate? Cum arătau casele de demult? Dar oamenii, vecinii, prietenii, rudele? Ce făceau ei toată ziua? Noi înşine, cum eram? Avem imagini "vii" păstrate în memorie? S-au estompat? S-au deformat? S-au şters? De ce mai avem nevoie de ele? Dar, chiar mai avem nevoie de ele?________________________________
Strada Kogălniceanu numărul 7
Strada Kogălniceanu numărul 9
Detalii ale clădirii din strada Kogălniceanu 9
Fabrica de ciorapi "Ocsko Tereza"
Strada Telegrafului
Turnul de apă (foto sus)
Farmacia Kovacs din Piaţa Traian (foto jos)
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
